Tag Archives: Romania

Valentinul

Inevitabil, a venit şi 14 februarie. Că asta nu depinde de anii bisecţi. Asadar lumea a început să îşi manifeste opiniile pe site-urile de socializare. În grupul meu de prieteni sunt puţini din ăia loviţi în freză care sărbatoresc. Am mulţi hateri. Şi ăstia se împart în două tabere:

1. Ăia care susţin că nu ai nevoie de o zi anume ca să sărbătoreşti iubirea
Ei, zău! Pe acelaşi raţionament ar trebui să desfiinţăm şi ziua femeii/mamei (în varianta comunistă), ziua copilului şi altele ca astea. Că, la fel, nu ai nevoie de o zi să îţi arati iubirea şi aprecierea faţă de ei.

2. Ăia care cred că e o sărbătoare importată şi deci noi, ca români, nu ar trebui să o sărbătorim.
Cu ăştia tind să fiu de acord. Aşa o să ajungem să sărbătorim şi Happy Hanukkah şi Thanksgiving day. Iar în ceea ce priveşte argumentul „că am luat-o că am vrut să avem şi noi o zi”… în care să ne băloşim în săruturi şi să ne dăm cadouri, sunt curioasă câţi dintre ei sărbătoresc Dragobetele.

Una peste alta, simt faţă de ziua asta, cam ce simt şi faţă de gay. Nu mă deranjează, dar nu sunt nici practicantă 🙂

Iar pentru cei care consideră că e marketing, da, indiscutabil e marketing. Ce nu e marketing? Şi, în plus, ajută la economie să scoţi iubita la o friptură de vităcal, dacă tot nu ne-o mai primeşte la export 🙂 (carnea, nu iubita)

Îvăţaţi să fiţi toleranţi! Vă pupă Scârbetta!

haters-hate-panther (1)

Anunțuri

Sunt româncă şi sunt mândră!

Astăzi o să vă spun o poveste. Acum 6 ani de zile, aveam douăzeci de ani şi două joburi mici: eram furnică într-o mare corporaţie. Şi mai lucram part-time la un cabinet de avocatură (oricât de AllyMcbealian sună, eram o simplă secretară). Şi mai eram, aşa cum îmi zicea şeful meu R. (un avocat al naibii de bun), „copil”. Eram tutică. Prostuţă. Mă bâlbaiam. Cuvintele îmi ieşeau greu din gură pentru că eram al naibii de timorată. Trebuia să cunosc omul cu care vorbesc ca să pot să mă exprim coerent.

Ei, cam în stadiul ăsta eram atunci când am fost invitată pentru prima dată la petrecerea de 1 Decembrie. Corporaţia hotărâse să cheme chiar şi furnicuţele la această manifestare a bucuriei. Şi iată aşa am păşit pentru prima oară…în Ţara Minunilor. Pentru că asta era pentru mine: locul în care îşi dorea oricine să lucreze, un fel de mecca profesionalismului.

Ţin minte cât timp mi-a luat să mă pregătesc înainte de petrecere. Ţin minte cât am stat să îmi găsesc ţinuta perfectă. A durat obscen de mult având în vedere că în dulap aveam doar 3 tricouri şi 2 perechi de blugi. Cumva mi-a ieşit ceva frumos…

Înţolită deci, am ajuns la petrecere. Am văzut oameni care se distrau de parcă ar fi venit sfârşitul lumii. Şi în 2006, nu îl anunţa nimeni, credeţi-mă. Nu păsa nimănui de nimic altceva decât de distracţie. Se rupeau mese şi bănci sub picioare care dansau drăceşte. Se mânca şi se bea româneşte. Era o distracţie câmpenească şi neaosă, dar urbană şi modernă în acelaşi timp.

Am făcut poze cu oamenii pe care până atunci îi admirasem doar de la depărtare. Acum nu mai înţeleg cum e treaba asta. La ce te ajută să ai poză cu X-ulescu. Aşa cum am încetat de ceva vreme să mai văd sensul autografelor. Totuşi, zilele trecute când am găsit întâmplător pozele m-a inundat memoria senzaţiei de atunci. Brrr…

Ei bine, au trecut 6 ani. Schimbările sunt fireşti. În curând se vor împlini 6 ani şi de când am urcat pe următoarea treaptă. Şase ani de când am renunţat la jobul de secretară ca să fiu sociolog cu normă întreagă în cadrul corporaţiei.

Am învăţat multe lucruri în ăştia 6 ani. Am crescut. Dansez. Vorbesc. Sunt din ce în ce mai rare situaţiile în care să nu îmi găsesc cuvintele. Am mult mai multe haine. Mă enervez mai uşor, dar îmi trece mai repede. Am învăţat lucruri despre care citisem doar în cărţi, dar şi multe lucruri care nu se găsesc în nici o carte. Am învăţat că nu e întotdeauna aşa cum vreau eu. Am învăţat să-mi ajustez aşteptările. Mi-am făcut prieteni. Am întâlnit oameni al naibii de smecheri. Am iubit. Am tras cele mai tari beţii la cele mai aprige petreceri. Am simţit pe propria piele ce înseamnă să te ciocneşti de orgolii puternice. Am dispreţuit. Am avut perioade în care locul ăsta mi-a fost mai drag decât acasă.

Acum, după 6 ani, încă mă simt mândră că sunt aici. Şi aştept cu nerăbdare petrecerea de diseară!

România, te iubesc!

P.S.: E primul an în care văd atât de multe steaguri atârnate la geamuri, steguleţe montate pe maşini şi pe la tot felul de magazine. Şi mă bucur atât de tare că începe să nu ne mai fie ruşine că suntem români. Cumva, până acum câţiva ani simţeam că doar în România şi raportat la România, cuvântul „naţionalist” are o conotaţie negativă. Eu mi-am comandat o husă pentru iPhone cu steagul nostru. Şi o să o port cu mândrie!

Vă pupă Scârbetta!