Category Archives: experienţe cinematografice

Cum am plâns la Happy Feet

Azi am prins un ultim petic de zăpadă, aşa că mi-am luat nepoata de o mână, sania în cârcă şi am pornit la activităţi outdoor. După 10 minute, descendenta şi-a dat seama că dus întors pe o distanţă de 15 metri nu-i combinaţie şi a propus următoarea chestie: să mergem la Plaza să căutăm dinozaurii şi să primim diplome de paleontologi la sfârşitul aventurii. Cum să refuzi şansa să capeţi o diplomă de paleontolog? Aşa că am plecat într-un suflet.

Ajunse în locul făgăduinţei, am aflat că dinozaurii plecaseră de luni bune (din Plaza) şi de câteva ere din Univers. Aşa că locul făgăduinţei s-a transformat brusc în locul pierzaniei. Am luat aşadar copchilul de o aripă şi am purces la măcelărit cardul. Am început cu o tură (nesimţit de lungă) în raiul chiloţilor, unde Ioana şi-a luat foarte în serios rolul de consiler şi uite aşa m-am pricopsit şi cu un sutien cu reni. Simţindu-mă cumva vinovată că am ţinut-o pe frageda creatură atâta amar de vreme printre desuuri, am hotărât să îmi onorez o promisiune care stă în pending de ceva vreme şi să o duc la Happy Feet.

Am avut un noroc chior şi am ajuns în faţă la cinematograf cu 5 minute înainte să înceapă filmul. Am luat bilete şi de aici până în sală, nepo s-a gudurat ca un câine care îşi revede stăpânul după multă vreme. Şi-a luat ochelarii foarte ţanţoşă şi s-a aşezat ca o păpuşă pe scaun. Lângă ea, un golănaş de vreo 7-8 ani, încearcă să iniţieze o discuţie: “Ştii că e 3D filmul?”. Mimoza nu pică la replici din astea. I-o taie scurt: “Ştiu. De ce crezi că am ochelari?” Începe filmul. E pe bază de “binili învingi”, de puterea individului şi puterea mulţimii, e despre cum tre’ să descoperi la ce esti bun chiar dacă nu coincide cu aşteptările celorlalţi, e despre cum ne detestăm noi condiţia şi căutăm să o depăşim fără să ştim exact ce înseamnă depăşitul ăsta. Exact când îmi mijea o lacrimă pe sub ochelari, o aud pe copilă în stânga: “eu ştiu de ce se vede aşa dublu, că e film 3D”. Whaaaat? Îi iau ochelarii şi mi-i pun eu. Vedeam exact cum spunea copchilul după 50 de minute de vizionare defectuoasă: dublu, adică la fel cum vedeam fără ochelari. Mă încrunt şi ea îmi zice calm: “stai liniştită, nu mi-e deloc rău”. Biata de ea. Îi dau ochelarii mei şi fug până afară. Îi zic deşteptului de la intrare că nu sunt buni şi zice foarte relaxat că îi pare chiar rău. Aş mai fi rămas să mă cert cu el acolo, dar pierdeam momente importante din film. M-am bucurat să descopăr vocea lui Bartoş (da, am fost la dublat, că mimoza n-a învăţat încă să citească) la unul dintre creveţii ăia doi. Am mai reperat o Loredana şi un Brenciu pe două cântece şi un Valentin Teodosiu ca elefant de mare.

După câteva minute, răbdarea Ioanei începuse să se termine. A rezistat totuşi până la final şi s-a bucurat enorm de nişte baloane de săpun puse pe generic. Cred că ăla a fost momentul în care a aflat cu adevărat ce înseamnă 3D. Asta şi pentru că a fost cel mai reuşit din punct de vedere al efectelor.

Înainte să ieşim, mă roagă să-i fac o poză cu ochelarii. După ce am văzut cum vrea să pozeze m-am blocat preţ de câteva clipe şi am trăit dilema blondei din banc: oare o fi a mea? Vă dau să o vedeţi şi voi

Anunțuri

Am văzut hArtistul!

Acest text poate să conţină urme de spoiler.

Convinsă de un review foarte elogios şi de vizionarea (frauduloasă, pe vplay) a premiilor Oscar, m-am dus să văd “Artistul”. Pusă în gardă de celebrul avertisment care a circulat în ultima vreme pe facebook, cum că filmul este mut şi alb negru, singura aşteptare pe care o aveam era ca fundalul sonor să fie suficient de puternic încât să nu mi se audă floricica strivită între măsele. Mi-a fost suficientă experienta Melancholiei lui Lars Von Trier, unde, într-o sală cu maxim 10 spectatori şi un stomac pe care nu apucasem să-l umplu cu mâncare, mi-a fost aproape imposibil să ronţăi o floricică şi să-i dau de lucru un pic. Întrebată după aia cum a fost filmul, mi-am dat seama că singurul lucru pe care mă concentrasem a fost să anticipez momentele cu ceva sunet ca să reuşesc să vâr în mine mult râvnita hrană.

Revin la Artist. M-am dus la mokangeală, la Orange Film, la Plaza. Am prins locuri bune fără să facem rezervări. Patru locuri în buricul sălii, locuri pentru care la un The wow, de exemplu, ar fi trebuit să ucidem. Şoc şi groază: cel mai bun film al anului rulează într-una din săliţele mici ale Movieplexului. Sala e cam 70% ocupată. Publicul e spălat. Intelectuali. Geeksi. Dar şi câţiva gură cască atraşi probabil de cele 5 statuete. Pare cumva că ei sunt singurii temerari care nu s-au speriat de avertizările facebookiste. După o primă scanare, mi-e imposibil să nu observ: majoritatea oamenilor din sală au sărit peste vizita la barul de popcorn. Probabil că ei nu au arderile aşa bune. Nu-i nimic, nu putem să avem cu toţii norocul ăsta. Şi, la drept vorbind, nu sunt nici foarte ieftine. Ţin minte vremea în care plănuiam cu buna mea prietenă, Dana Ţiparu, să intrăm cu un cuptor cu microunde în geantă şi două plicuri de popcorn mogy şi să ni le preparăm în sală. Ce vremuri!

Reclame. Bla, bla, bla. Foială în scaune. Ronţăim cât apucăm. Începe. Francezul mă cucereşte din primele două zâmbete. Nu ştiu cum se face, dar deşi e clar că nu a purtat aparat dentar când era mic (şi nici măcar când era mare ca Tom Cruise) are un zâmbet fabulos.

Image

Dincolo de minunatul Jean Dingrădină, până la un punct, filmul mi se pare al naibii de familiar.E o adaptare după celebrul roman zilnic “Cancan”  E povestea lu’ Moni şi Iri. A lu’ Bianca şi Bote. O tânără oportunistă îşi face carieră pe cârca unui bărbat celebru, cocky şi ceva mai matur. După ce reuşeşte, îl scuipă şi pleacă în America sau îl înjură prin ziare. Desigur, cum filmul nu e ca viaţa sau viaţa nu e ca filmul sau viaţa bate filmul etc., ca să se respecte scenariul, aşteptăm ca Moni să vină în ajutorul bătrânului Iri şi să-l ajute să revină la ceea ce l-a făcut celebru odată: marcatul la porţi tinere şi Bianca să îl ajute din nou pe Bote să pară straight. Desigur, nu puteau fi omise aspectele legate de două dintre sinuciderile celebre şi intens dezbătute în Cancan: MM şi MO. Doar că aici se cunoaşte clar viziunea regizorală: arma crimei e diferită!

Am avut parte şi de o chicoteală mică în momentul în care câinele, cel mai bun prieten al omului (deci şi al artistului) îşi exercită calităţile de salvator. În fuga lui disperată după ajutor (“if only he could talk!”), spectatorii mai imaginativi (eu şi Dana) lansau tot felul de scenarii: câinele aleargă după Clifton (omul bun la toate al artistului) sau câinele aleagră la un hidrant pe care face el de obicei pipi să îl răstoarne şi să monteze de acolo un furtun cu care să fugă înapoi spre casă şi să stingă focul mistuitor. Până la urmă câinele s-a descurcat să antureze un poliţist de prin zonă, după ce i-a mimat întreaga situaţie. Asta doar pentru că acest câine se scălămbăia foarte bine. Nu degeaba se zice că cum e câinele, aşa-i şi stăpânul. Cu mica noastră chicoteală cred că am derutat-o îngrozitor pe oligofrena care stătea două scaune mai încolo şi care îşi etala râsul tâmp la toate scenele dramatice. Pe asta cu câinele o ratase sau poate nu reuşise să se concentreze la ea din cauza noastră aşa că nu s-a mai manifestat.

Eu mă opresc aici şi vă aştept şi pe voi să vă spuneţi impresiile legate de film.

Yours truly,

Scârbetta