Category Archives: Uncategorized

Despre viaţă şi moarte

Azi-noapte, într-unul dintre raidurile mele la Spitalul Universitar, am văzut o fată de 19 ani care se otrăvise cu clor. Fetei i s-a oprit inima de câteva ori şi a fost readusă la viaţă de o cârcă de medici care stăteau călare pe ea. Până la ora la care am plecat eu, era intubată şi intrase în comă. Habar nu am dacă mai trăieşte.

Mama ei e asistentă în spital. Femeia vede oameni murind zilnic. Cu toate astea, nimic nu te pregăteşte şi nu te întăreşte pentru momentul în care se întâmplă aşa ceva copilului tău. Pentru că aşa au considerat unii, mama a fost scoasă de bodyguarzi din sala de urgenţe, dar a reuşit să se mai furişeze o dată ca să îşi poată vedea copilul.  Până să o scoată bodyguarzii şi a doua oară afară, femeia cade în genunchi şi apoi se tăvăleşte pe jos de durere şi repetă sfâşietor „fata mea! fata mea!” Fata ei care o fi avut o dramă, din care, căpşorul ei de 19 ani a crezut că nu se poate ieşi altfel decât aşa. Pana aici înţeleg. Been there. Şi, cumva, îmi dau seama, văzând toată drama mamei, ce durere laşi în jur. E un tablou care te zguduie de nu te vezi.

Aşa că vă spun doar atât: preţuiţi-vă vieţile! Bucuraţi-vă în fiecare dimineaţă când vă treziţi şi puteţi să respiraţi şi să vă mişcaţi mâinile şi picioarele. Nici nu vă daţi seama cât de mult înseamnă toate astea pentru oamenii care nu le au. Bucurati-vă pentru toate lucrurile care vouă vi se par nimicuri, dar care pentru alţii sunt comori. Şi eliminaţi oamenii toxici din vieţile voastre. Uneori e ca şi când aţi bea clor cu picătura.

smile-enjoy-life-002


Asta e ultimul articol de pe WordPress

…pentru că m-am mutat. Am domeniu. Am stat fix un an în gazdă la wordpress şi acum când stau să mă gândesc la asta, mai-mai ca îmi vine să fac un articol retrospectiv cu miros de balanţă de sfârsit de an. Dar pentru că a trecut revelionul :), pe care vi l-am povestit pe îndelete aici, nu fac retrospectiva. Din ciclul de „daca doriti sa revedeti”, vă invit să recitiţi articolele, aşa cum mai fac chiar şi eu uneori.

La multe dintre articole aş corecta nişte formulări care mi se par acum complet nefericite. Cred că şi despre articolul ăsta o să cred că e „prea siropos” peste ceva timp. Aşa că nu vă spun decât atât: în anul care a trecut, mi-am aruncat şi v-am împărtăşit aici cele mai veritabile trăiri. Sarcastice sau siropoase, cele mai multe dintre articole au fost scrise dintr-o suflare şi nu au fost cosmetizate.

Aşa că vă invit pe toţi aici să-mi citiţi articolele şi să vă citesc comentariile. Tot aici o să scriu cât de curând un articol cu un status update al lucrurilor pe care am început să le fac şi de care sunt al naibii de mândră!

Pentru ultima oară pe wordpress, vă pupă Scârbetta!

P.S.: vreau să mulţumesc WordPressului că nu mi-a cenzurat niciunul dintre articolele în care am fost slobodă la tastatură!

Mă găsiţi AICI . Încă nu am pus toate covoarele şi mobila la loc, dar scrisul e tot scris 🙂 Să vă schimbaţi RSS-urile sau URSS-uirle, cum s-or numi ele.


Intrebaţi şi vă răspundem

Începem un serial nou.

Pentru că zilele trecute am stat cu prietenul Otravă la o discuţie care s-a soldat cu râsete isterice, înroşiri la faţă şi scuipat scăpat involuntar, am zis că nu e puţin lucru şi trebuie să scriem despre asta.

Totul a pornit de la căutările pe care le-au facut oamenii ca să ajungă la blog. Căutări despre care v-am mai povestit, dar înăuntrul cărora acum, după aproape 8 luni de blog, se pot observa nişte patternuri cât se poate de clare. Deci voi avea o abordare diferită. Nu îi mai aduc în faţa voastră pur şi simplu, ci încerc să le răspund la întrebări.

Sunt practic cam 10 aspecte care îi preocupă pe oameni: shaorma şi nuggeţii de la knorr, localitatea Dalboka din Bulgaria, virginitatea (cum o detectezi şi când ştii că nu o mai ai), laba (cum se face), fetele care urinează în gura bărbaţilor, lămurirea (sunt foarte mulţi oameni care caută cuvântul „lămurire” pe google), poze funny şi mai erau câteva „cum să-uri” pe care nu mi le mai amintesc acum.

O să vă vorbesc pe rând despre câteva dintre ele. O să încerc să dau un răspuns la căutările voastre. O să îl las şi pe Otravă să scrie unul dintre articole, pentru că este co-autorul acestei idei. Şi deci să fie şi co-scriitorul ei. Vă pup şi vă aştept cu drag să asistaţi la ceea ce preconizez a fi dezvăluirea unora dintre cele mai mari mistere ale lumii.


The old school bitches

„Bună ziua şi bine v-am găsit dragii mei! Cineva credea că am rămas fără idei?” Nah că l-am citat şi pe Krem. Sper să nu ajung totuşi să cânt şi eu o melodie de genul „tac-tu are cratimă”.

Pentru că zac în pat, de două zile mă uit intens la televizor şi mă îmbogăţesc intelectual şi sufleteşte. Cum beleam eu ochii la drăcia cu culori, prind scandalul zilei: Laura Lavric (some average popular music singer) se bălăcăreşte cu soră-sa pe la emisiunile de scandal.

Iată-le deci pe cele doo surori moldovence cum se ceartă pe cine e cea mai mare curvă. Sora lu’ asta cântăreaţă declară ferm că gurista se prostitua după concerte. Oare cum vine asta? Cânţi o doină şi după aia anunţi: şi acum, cine vrea să si f*tî să vinî în spatili scenei şi să pregăteascî şi fee-ul.

Pe partea cealaltă, cântăreaţa insinuează printr-un gest explicit că soră-sa cântă la fluier. Da, genul acela de fluier.

Se ajunge la filmuleţe cu mama muribundă (care a şi sucombat între timp) şi cu plânsete şi blesteme în direct, dar şi la filmuleţe în care sora mai puţin celebră (încă) îşi prezintă casa (ca să nu mai fie acuzată că e săracă) şi ne arată cu generozitate veceul, blenderul, maşina de făcut pâine, patul, balconul cel mare şi tot aşa.

Dacă m-am obişnuit cumva cu scandalurile dintre piţipoancele tinere, care se bat pe p*li mai rău decât se băteau oamenii la coadă la lapte pe vremea lu Ceauşescu, să văd două curve bătrâne it’s just wrong. Trăiţi-vă menopauza acasă, caţelor! Nu mai veniţi la televizor să vă etalaţi scârboşeniile, petarde bătrâne şi penibile!

M-am amuzat totuşi de accentul doamnei şi de acum încolo când o să mă refer la trei hăndrălăi (asta dacă o să ajung vreodată la succesul ei, desigur) o să zic şi eu „tri hăndrălăi” sau şumă în loc de ciumă. Thank you for this, old school bitch!


London (sau „mind the gap”)

E de departe cel mai pestriţ oraş pe care l-am văzut până acum. Ţin minte că acum 2 ani când am văzut pentru prima oară Clujul, am rămas impresionată de mixul de rase de acolo. Ei bine, Londra e un Cluj de 1000 de ori mai mare, umplut cu toate naţiile pe care ţi le poţi închipui: albi, negri, oblici, hinduşi ghiduşi, cu toţii sunt acolo. Oamenii umblă relaxaţi şi fără griji, zâmbesc fără motiv, te întreabă mereu dacă eşti bine şi sunt, în general, bine-intentionaţi. Pentru că e ditamai oraşul, fiecare zonă are centrul ei. Centrul cartierului practic, în care sunt cârciumi, magazine, cafenele şi chiar biblioteci – unde îţi poţi printa biletul de avion 🙂 chiar şi după ce bibliotecarul vede că ai deja adresa lui de mail în telefonul tău (care nu e al tău, e al ungurului care are net şi a descărcat biletul, şi care şi-a printat şi el acum două săptămâni biletul, după aceeaşi schemă). Deci peste „how come you have my address already?” se trece cu „I don’t know, it’s an Iphone, I think it has something like suggest the address” şi cu un zâmbet din cele mai bune. Genul acela de zâmbete pe care le opresc pentru situaţii cu adevărat jenante. The librarian se pişă pe el şi mă ajută fără să mai pună întrebări.

Prietena mea care stă de 4 ani în Londra, merge şi acum cu gps-ul în mână. Chestia asta mă linişteşte. Înseamnă că nu sunt eu singura nebună căreia i se pare un oraş imposibil de învăţat. E o plăcintă. Sau un sat uriaş, după cum îi spune ungurul. Deci practic, te-ai mutat la ţară. Pai în Bucureşti, din Ghencea până în Pantelimon, pot să merg cu ochii închişi şi să nimeresc orice adresă. Dar oamenii din Londra sunt mega-tehnologizaţi. Ei nu merg cu ochii închişi. Merg cu ochii în telefon. Smartfoanele sunt în tara lor acolo. În ziua în care am plecat, am văzut un bărbat pe stradă cu hainele murdare şi cu pământ sub unghii. Aştepta autobuzul butonând un iphone.

Pentru că sunt atâtea rase în Londra, bucătăria britanică a însemnat pentru mine un english breakfast cu oo, bacon şi…fasole. Altfel, de la chinezării, la libanezării, la indiene, japoneze şi italieneşti, în Londra poţi să mănânci orice.

Băiatul de la magazinul de suveniruri, care mie îmi parea un afro-american curat, mă întreabă de unde sunt şi după aia joacă ghicitelea cu mine. Foarte sigură pe cunoştinţele mele, ezitam între „eşti din afro” sau „eşti din america”. Glumesc, desigur. Încerc eu ţări şi continente. Nimic. Îmi zice „my name is Jay” şi zic clar, nici nu încape îndoială, eşti din America ca Jay Sean sau Jay Z sau chiar Jay Leno :). Băiatul e din India. Mă screm să îi zic că ştiu şi eu cum e cu castele în India, dar cine mai ştie cum se zice asta în engleză. Bâjbâi ceva stupid, îmi iau cadourile şi o tai. Această multiculturalitate te îmbogăţeşte, dar poate să fie şi foarte obositoare. Sau poate că eram eu la căpatul puterilor după 13 zile cu ungurul născut în România şi recent mutat la Londra.

Urăsc despărţirile. Şi mai ales pe alea sterpe. Suntem în aeroport şi ne spunem lucruri. „Să scrii frumos despre vacanţa asta, că tu scrii frumos. Să nu pui lucrurile urâte, pe alea şi aşa nu o să ni le mai aducem aminte”. Îmi pare rău dacă am mai scăpat câteva. Sunt totuşi Scârbetta, nu Siropetta. Fiecare îi spune celuilalt să nu mai repete greşeli din trecut şi să îşi dea voie să fie fericit. Să mute cineva de pe Hallmark.

Plec. E pentru prima oară când zbor singură. Nu mi se pare o problemă până când începe una dintre stewardese să prezinte protocolul de urgenţă. La dracu! De ce nu au ecrane? Cu alea e mult mai impersonal şi nici nu îţi creează senzaţia că se poate întâmpla ceva de fapt. Sunt doar desene animate. Pe când cu fătuca asta care flutură maşti de oxigen şi veste de salvare reale, panica începe să fie şi ea reală. Pe scaunul de lângă e o femeie care tremură ca o piftie. Are un băieţel de vreo 10 ani care încearcă să o încurajeze. Nici nu ţin minte de când nu mi-a mai fost aşa frică. Decolăm bine. Zbor fără incidente. Aterizare (cum altfel decât) în aplauze. Chestia asta se propagă peste generaţii. O văd pe tanti cum îşi încurajează puştiul să aplaude. Iei! Dacă reuşesc să scap şi de violatorii şi criminalii din Otopeni (am citit fix cu două zile înainte de întoarcere treaba cu japoneza) ştiu că o să fie bine. Scap doar cu o scanare de la doi pulărai dintr-un bmw roşu şi vechi. Cu sigurantă vor să mă ajute cu bagajul. Evit eye-contactul şi merg mai departe.

În taxi aud melodia aia stupizica „hey I just met you and this is crazy…” când am plecat din ţară nu se dădea la radio. In Londra era în heavy rotation. Câte lucruri se schimbă în 2 săptămâni.

Plătesc o sumă ridicol de mică pentru aproape 30 de km. In Londra, cu banii ăştia aş fi putut să merg cam 2,5 km. And I say Romania is my country.

The end!


Praga

Ajung în Praga după ce am văzut-o în sute de poze. Am aşteptări mari de la ea. Mă chinui să fac o poză la indicatorul de pe autostradă, dar e târziu şi îmi tremură mâinile şi FR-ul ungurului tremură şi el în ritmul autostrăzilor ceheşti.

Intrăm în oraş. Se văd turnuleţe unde întorci capul. Toate clădirile par castele aici. În urmă cu 5 ani, colegul şi prietenul BC vizita Praga. Ne-a adus fiecăruia câte o fotografie cu clădirea pragheză care se potrivea cel mai bine cu personalitatea noastră. Deh, psiholog. Mie mi-a adus una cu o clădire futuristă. Cică aşa eram şi eu pe vremea aia. Tânăra speranţă mirosind a nou. Intrăm pe nişte stăduţe şi ta-dam! clădirea! Emoţia întâlnirii cu clădirea mea a fost puternică, aşa că poza mi-a ieşit al dracului de tremurată.

Colindăm pe străzi până găsim net şi ne punem pe căutat hotel. După câteva căutări pe marea aplicaţie booking tonight, ungurul găseşte un 4 stele curat cu 50% reducere. Cică e la 8.9 km de centrul oraşului. Pentru o prinţesă care a fost crescută la periferie, asta e o nimica toată.

Plecăm deci spre hotel. Cehii au indicatoarele atârnate pe sfori pe mijlocul străzii. Arată ca la Crăciun, dar nu cu beculeţe, ci cu semne de circulaţie. Noi nu ne luăm după ele. Avem iGo. Şi tot auzim de la duduiţă „bear left”, „bear right”. Unguru încă o arde spiritual: „unde vede asta urş’ la stânga, urş’ la dreapta?”

Cum nici un drum împreună nu e prea lung (nici un munte nu-i prea înalt), nici nu ne dăm seama cum de hoinărim de jumătate de oră şi tot n-am ajuns la hotel. Când ajungem totuşi prin ceea ce pare să fie o pădure, ne dăm seama că e groasă. Ne-am luat ţeapă. Hotelul e la dracu’ în praznic. Ne uităm în jos. Se vede Praga. Ştef din Ştefazăr e în continuare spiritual. Zice că Praga se vedea la fel şi din Budapesta şi îmi reaminteşte ce lucruri bune face el pentru mine: că una era să vezi Praga în poze fiind în Bucureşti şi alta e să vezi Praga în poze fiind lângă Praga.

Două ţigări (separate) mai târziu ajungem la hotel. Ne cazăm graţie salturilor mele de gazelă spre maşina ultimului angajat care părăsea curtea hotelului. E bine că am bookuit 2 nopţi pentru că hotelul e chiar lângă aeroport. Nu-i nimic mai plăcut decât să dormi în zumzetul lor. Dincolo de locaţie şi avioane, hotelul a avut ce-i trebuie, mai puţin mini-bar. Hotelul patru-stelar fără mini-bar. Aşa o să-i rămână numele.

A doua zi îl contactez pe BC şi îl întreb cam ce e de făcut în Praga. Îmi dă câteva tips-uri: să mă urc în turnu lor de unde se vede frumos. Să merg în centrul vechi şi centrul nou. Şi musai să mănânc o raţă pe varză :). Le-am bifat pe toate. Travelologul m-a mai avertizat şi că o să fie foarte aglomerat oraşul. Am râs în sinea mea şi m-am gândit c’mon, e marţi! Cine poate să fie în oraşul ăsta? Well, o mare de oameni. Grupuri, grupuleţe, cupluri, cupluleţe :), italieni, japonezi, americani, nemţi. Cam asta poate să fie într-o dimineaţă de marţi în Praga. Mi-e groază să mă gândesc cum e în weekend aici. Şi poate că sunt eu ciudată, dar când sunt străzile atât de aglomerate, se pierde cumva din mirosul oraşului.

M-am întâlnit cu doi oameni pe care nu i-am mai vazut din 2007 şi m-am bucurat să văd cum a trecut timpul peste noi. Ne aducem aminte de lucruri. Pentru o nostalgică ca mine asta e şi bine şi rău :). O experienţă bitter-sweet. După depănatul de amintiri, aflăm despre dezechilibrul de pe piaţa ierbii în Cehia. Consumul e legal, dar nu şi comercializarea :). Ăştia ţin cu Olanda.

Iată şi o poză din oraşul ăsta frumos

Şi, cum călătorului îi stă bine la drum şi, cum suntem doi oameni care fug 🙂 pornim din nou la drum. Tranzităm Germania ca tiriştii, pe autostradă. Ne oprim preţ de un wurst la o cârciumă de pe marginea drumului. Avem o destinaţie clară şi apetisantă aşa că căpitanul la navă conduce ca turbatul. Hahahahamsterdam, here we come!


Ungaria şi Bratislava

Imediat după graniţă, toate gheretele cu roviniete au pus anunţ „vorbim româneşte”. Ne bucurăm, dar nu e nevoie. Am traducătorul cu mine.

Ungaria e plină de trei lucruri: parapante, panarame şi panorame. Panarame găseşti doar în Budapesta. Câteva lucrează şi în tura de zi, dar adevăratul spectacol e seara, când densitatea de pe trotuar creşte simţitor :).

Parapante am văzut de când am intrat pe autostrada M3 şi până am ieşit prin capătul opus al Ungariei. Nu ştiu dacă e ceva sport naţional sau bate vântul altfel în Ungaria, cert este că e plin de ele.

În Budapesta sunt câteva locuri în care poţi să te cocoţi şi de unde panorama este breathtaking. E un oraş foarte frumos şi pentru că ţi-e mai mare dragul să conduci, respectiv să stai în dreapta, pentru că are cele mai semafoare sincronizate din câte am văzut până acum. Am înţeles, în sfârşit, de ce se agita Mircea Badea la un moment dat că primarii din Bucureşti nu sunt în stare să facă minunaţia asta.

Treaba cu cele două părţi ale oraşului Buda şi Pesta mi se pare mişto. Trebuie să mărturisesc că sunt o fană a Budei, ca şi în viaţa de zi cu zi.

Apă frumoasă, poduri mişto, relief mixt, plăceri trupeşti (mă refer la mâncare, desigur), turism aproape aşa cum trebuie. Pentru că a fost singurul oraş în care nu ne-am plimbat pe jos, nu am reuşit să iau vibe-ul din stradă, asta şi pentru că cei doi Ştefazări au avut de rezolvat chestiuni profesionale şi şi-au petrecut timpul cu laptopurile în braţe ca un cuplu căsătorit şi plictisit. Aşa că, cel mai probabil, Budapesta trebuie revăzută la un moment dat.

După vizite la rubedenii ungureşti, care ne omenesc bine, părăsim patria la ungur şi ne vedem de drum.

Ne oprim în Bratislava preţ de o cafea. Un oraşel mic, dar drăguţ. Ajungem în centru foarte rapid. Linişte şi pace până când ajungem în zona pietonală care e extrem de animată. Pe tramvaiul roşu care se strecoara rapid pe o străduţă îngustă scrie „little big city”. Cam aşa cred şi eu despre el.

Vreo două fete cântă la vioara pe un trotuar. Bratislava sună bine. Din păcate, a sunat şi prea rapid. Iată singura noastră poză din orăşelul ăsta:

Ieşim din oraş şi dăm de câmp şi nici urmă de construcţie în jur, aşa că vedem cel mai frumos apus de până acum. Unguru’ în schimb e deranjat la ochii lui gri şi, cu toţi ochelarii de soare şi parasolarele puse , zice sec: „Ce mă enervează soarele ăsta! Ăştia le trebuie nişte munţi” 🙂 Nah, nu-ţi face griji, multietnicule, eşti british acum, nu mai pasă la nimeni câtă română ştii tu 🙂


Adevărata vacanţă din adevăratul an 2012

Exact acum o săptămână era ultima zi din cel de al doilea concediu de anul ăsta, şi aşa că o să vă scriu despre experienţa asta.

Vara asta, într-o singură lună, am vizitat mai multe ţări decât am vizitat în cei 26 de ani de până acum. Prima vacanţă a fost în balcani: Serbia, Croaţia, Muntenegru, Albania, Macedonia, Bulgaria (ultimele două doar pentru tranzit).

Ei bine, după acest concediu, omul pe care îl iubesc a venit pe nepusă masă, m-a luat pe sus şi mi-a oferit un concediu aşa cum trebuie să fie: locuri mişto cu omul mişto. Şi, şi cu încărcător de iphone în maşină :). Traseul stabilit: Budapesta, Praga, Amsterdam, Brugge, Dunkerque, Londra. Cu înţelegerea (facută din degetele mici de la mâini) să nu ne certăm, am pornit la drum.

Cum socoteala de acasă, nu se potriveşte cu aia din târg, au existat ceva fricţiuni, dar le voi îngropa, aşa cum am îngropat securea războiului în aeroportul din Londra, şi vă voi povesti numai highlighturile. Nu, nu mi-am descoperit latura umană şi creştină, ci, pur şi simplu, ungurul mă are cu ceva la mână 🙂

Aventura a început din Bucureşti şi prima oprire a fost în oraşul de suflet al Scârbettei, oraş care a devenit al dracului de comercial, deci, iată-ne la 11 noaptea rupând bookingul în două. TOATĂ Sighişoara e ocupată. La fel şi împrejurimile. Nu, nu era weekendul cu festivalul. Well, îmi iau cizmele de călărie asa cum le-am adus, adică nefolosite, şi plecăm mai departe. Ne-am oprit undeva între Gilău şi Cluj, unde ne-a răsărit un super-hotel în cale, in the middle of fuckin’ nowhere. Cu un mix de naughtiness şi religiozitate, reprezentate de duşul cu pereţi de sticlă aşezat în cameră, nu în baie şi, respectiv, Biblia de pe noptieră, Fusion e un hotel foarte mişto. În parcarea hotelului tronează un Lamborghini nu ştiu cum, care cică face cam un milion de euro. Maşina asta şi încă 2 din parcare au numarul CZR. Presupunem că pe sefu’ la tot hotelul îl cheama Cezar. Şi, după locul în care a parcat, înţelegem că nu a fost foarte norocos. Vorba ungurului, care după ce a dormit o noapte cu Biblia în dreptul capului a devenit foarte spiritual: Dumnezeu dă şi Dumnezeu ia.

Aflati mai multe din aventurile partenerilor Ştefazărieni în episoadele care urmează. Next Ungaria şi o firmitură de Slovacia.

PS: iată-l pe Cezar, posesorul unui Lamborghini şi al unui handicap


Bărbatul „gata! pe asta o mut!

Pentru că mi-am luat singură leapşa de la Otravă, care a scris despre fetele care cred că toţi bărbaţii le vor, astăzi o să vă vorbesc despre fuckerul mioritic.

E acel bărbat care arată below average, cu creierul cât nuca sau, mai bine zis, cât pruna (ca să fie netedă), care câştigă prostuţ şi pe care nici măcar umorul nu îl scoate. E acela pe care eu nu l-aş mute nici foartă. Cu toate astea, el se crede un Adonis. Dacă îi zâmbeşte o femela pe stradă exclamă ca un prepuber neînceput: „ai vazut mă?, ai vazut?, fata vrea!”. Desigur, pentru că de la zâmbit la mutut e doar un singur pas.

Daca îi scrie o femelă pe mess/facebook/whatsapp „Bună! Ce faci?” o să-ţi spună fără dubiu: „Gata! Pe asta o mut!” sau „e topită, stai liniştită, păpusă că te rezolv”

Stadiul 3, în ordinea descrescătoare a gravităţii e ăla cu ieşitul la cafea. Ţi-a zis una că vrea să beţi o cafea împreună? E clar. Femeia te vrea. Cred că o să vină direct fără chiloţi pe ea şi poate poţi să o rezolvi chiar în timp ce plătiţi la casa la Starbucks.

Ce s-a întâmplat cu the pure old fashioned get together? Daca mi-aş pune-o sau dacă doar mi-ar trece prin cap să mi-o pun cu toţi bărbaţii cu care mă văd la cafea, Scârbette ar fi Târfette sau chiar Curvette 🙂

Mai mult, am înţeles că până şi oamenii urâţi şi-o pun, că găsesc ei pe cineva, că pentru fiecare cineva se găseşte un cineva care să-l placă/iubească, dar de aici până la a crede că eşti fuckerulabsolut când eu nu te-aş fuckeri absolut deloc, e o distanţă. Hai să o păstrăm!


Orice om are labă. Încercaţi să nu fiţi doar atât!

My momma always said life was like a box of chocolates. Sometimes you get the shity ones.
Cum zicea, plină de înţelepciune, prietena mea Dana: să nu-ţi fie frică să îţi arăţi slăbiciunile, cine vrea să-ţi facă rău, îţi face pentru că asta ştie să facă, nu pentru că eşti tu vulnerabilă. De fiecare dată mă mir de câtă înţelepciune zace în trupul tău fit, Dano!

Şi uite aşa, într-o seară de vara, mi-am întâlnit cele mai proaste cunoştinte.

Am învăţat aşa: dacă o să procreez, copilul meu o să fie învăţat să vorbească. Să îşi vorbească fluent limba nativă (sic!). Ştiţi cum sunt oamenii ăia care se chinuie să vorbească? Oamenii ăia care atunci când deschid gura, pare că nu au mai deschis-o niciodată? Şi când încep să vorbească sună ca o maşină ruginită.

Revenind, copilul meu nu o să fie aşa. O să îl învăţ şi să nu aibă probleme să poarte o discuţie banală fără să fie redundant. Să înveţe să comunice lucrurile care nu îi plac, să înveţe să spună ce vrea. Să înveţe să negocieze, să nu fie rigid şi inflexibil (un fel de indiciul internaţional de „atenţie proşti” sau „atenţie nesiguri”). Să înveţe că deciziile unilaterale se iau doar când eşti tu sefu’ la tot (şi, chiar şi aşa, cei buni mai ascultă şi părerile din jur). Să înveţe să nu se creadă miezul, decât dacă este, desigur :). Să nu fie încăpăţânat şi prost. Să nu vadă lucrurile doar cum îi convine lui. Să înveţe să se bucure de lucrurile pe care le are într-un moment dat şi abia după aia să se gândească la ce altceva l-ar mai putea face fericit. Adica să nu îşi rateze prezentul plănuind întruna viitorul.

Dacă treaba asta nu e determinată genetic, ci dobândită prin educaţie, o să-l învăţ să nu fie gay. Dacă o să fie băiat o să fac tot posibilul să mă iubească şi să mă respecte ca fiind prima femeie din viaţa lui. Dacă e fată o să mă asigur că până să apară ea îi voi fi ales un tată de ispravă. Şi, tot legat de gen, dacă e băiat, o să-l învăţ să fie bărbat. Ca o femeie independentă ce mă aflu, am învăţat să mă bazez în primul rând pe mine, dar, la dracu!, ce reconfortant e să ştii că e un bărbat acolo care ştie să te protejeze, să look after you, un bărbat care a înţeles care e utilitatea diferenţei de greutate dintre femele şi masculi. Nu. nu mustăciţi, nu mă refer la violenţă fizică.

Să înveţe să nu îşi neglijeze prietenii, dar când apare the love of his life, să îi arate că e importantă. Să înveţe să fie bun la ce face, fie că e vorba de profesie sau viaţă personală. Să fie descurcăreţ.

Să nu mintă. Să nu îi călărească pe ceilalţi ca să fie el fericit (sau, mă rog, dacă e fată, aici putem să fim un pic flexibili). Să înveţe să iubească oamenii. De fapt, cred că cea mai importantă lecţie e asta: să fie om! Să fie bine, nu prost-crescut.

Cea mai frumoasă lecţie de omenie mi-a fost povestită de Sorin. E despre un tip din Filipine, italian, căsătorit cu o localnică. Omul şi-a deschis acolo un local cu 3-4 mese şi o mâncare extraordinară. La un moment dat, un turist care îi călca pragul localului pentru a doua oară îi spune tăios „tu eşti un om foarte prost”. Replica, de un bun simţ extraordinar, a venit scurt: „eu nu cred despre mine că sunt prost, dar sunt interesat de părerea ta. Ce te face să crezi asta despre mine?”. Turistul îi spune arogant: „păi, ai cea mai bună mâncare de aici şi ai doar 4 mese? Eşti prost că nu pui mai multe să vină mai multă lume şi să câştigi mai mulţi bani”. Proprietarul localului îi arată linistit spre partea din stânga: „uite, vezi, acolo e vecinul meu. Are şi el un local în care serveşte mâncare. Nu trebuie să trăiască şi el? Îi arată şi în partea dreaptă: „acolo e celălalt vecin al meu. Are un bar. Eu nu vând băuturi spirtoase la restaurant, tocmai ca să poată să vândă el şi să aibă cu ce să trăiască, iar eu am atât cât îmi trebuie să trăiesc”. Turistul a plecat buimac. Îi fusese dată peste cap toată filosofia lui de capitalist hapsân.

PS: Şi în tot acest timp, ce bună ar fi fost o carte!