Monthly Archives: Iunie 2012

Are we there yet?

Adrian Nastase s-a împuşcat. Nu o să intru în discuţii despre deciziile justiţiei şi nici despre decizia lui de a-şi lua viaţa.

O să comentez doar circul de la televizor. Limbiștii de la Antena 3 s-au cocoşat iar să facă ofrande psd-ului. Ciutacu are tupeu să se dea corect şi cinstit fără să se vadă cât e de penibil.

B1 e plin de entuziasm faţă de eveniment. Latră băsescian şi dau din coadă ca nişte căţei proşti. În tot timpul ăsta, Realitatea poate să pară, la o primă vedere, imparţială. În realitate, are doar comentarii stângace. În studiouri se funcţionează pe bază de telefoane mobile. Mai primeşte câte unul un sms, bam! bagă pe post informaţie. Sau poate sunt eu răutăcioasă şi oamenii primiseră 3 sms-uri din 3 surse diferite. Badea se erijează în expert balistic. Cred că mai trist decât evenimentul în sine, e faptul că astea sunt televiziunile de ştiri de la noi. A3 se laudă că în acest moment o preiau 3 televiziuni din afară care prezintă evenimentul. Mă tot întreb cum traduc „ăăăăă-urile” lui Ciutacu.

Între timp, apare Ponta la spital. După o serie de declaraţii penibile, decide să plece şi urmează un drum de câteva minute în care primul ministru întreabă obsesiv „unde e maşina? e parcată departe? mai e mult până la maşină?” un fel de „are we there yet” în variantă autohtonă.

Anunțuri

Maia şi Roşia Montană

De câteva zile, prietenii mei de pe facebook tot postează clipul pentru Roşia Montană cu Maia Morgenstern. Cum n-aveam căştile la mine, nu am deschis linkul de youtube tot weekendul, deşi începuse să mă roadă curiozitatea după ce am văzut frecvenţa cu care a fost distribuit clipul, dar şi comentariile de tipul „şocant!” care însoţeau aproape fiecare share. Deci iată-mă ajunsă luni în faţa laptopului. Caut clipul şi îi dau play. Îmi place din 3 motive:

1. Dramatismul Maiei şi-a găsit în sfârşit contextul potrivit. Ăsta e un spot în care nu rişti să cazi în penibil dacă transmiţi prea multă emoţie. Aşa cum s-a întâmplat în spotul în care Maia simţea monstruos pentru o cana de cafea.

2. Mesajul e puternic şi e foarte bine transmis. Foarte inteligent introdus momentul cu cerceii smulşi. „Impactful” aşa cum zice un prieten de-al meu.

3. Last but not least, clipul arată bine. E bine filmat. Locaţia e foarte mişto. Si până şi meşa Maiei îi dă un aer aparte.

Totuşi, trebuie să vă povestesc şi ce nu mi-a plăcut. La un moment dat, când îşi smulge Maia cerceii, începe o melodie care seamană izbitor cu una de pe coloana sonoră din The Passion of the Christ. Ştim cu toţii că a jucat acolo şi ştim cu toţii că filmul a fost bun şi apreciat. Dar haideţi să nu ne legăm mârşav de treaba asta. Oricum, nu înteleg cum accepta ea. Nu am înţeles de fapt nici cum rezistă şi cum se trezesc dimineaţa actorii care sunt asociaţi puternic cu un singur rol. Mă întreb cum a rezistat Rowan Atkinson să i se spună Mr. Bean atâta amar de vreme fără să simtă nevoia să se lepede de acest personaj. Mă gândesc că devine plictisitor la un moment dat.

Revenind la spot, sper să înceapă să circule şi în alte medii în afară de online, unde a reuşit să strângă 314.000 de vizualizări în 4 zile.

Poftiţi, domnilor, tot aurul Maiei:


Dalboka. Episodul 2

Înarmată cu buletin, slipi şi o seamă de chiloţi, m-am pregătit să-mi fie îndeplinită dorinţa de mers la midiiăraie. De data asta cu finalizare. Ora stabilită pentru decolare: 6 pm. Pm-ul s-a transformat în pms. Adică ceva enervant de naşpa.

6 ore, o serie de bucate tradiţionale, o rundă de shopping, un starbucks şi întoarcerea după un buletin (nu al meu) mai târziu am intrat pe autostradă. Căpitanul a condus ca un vultur nedormit de zeci de ore, dar plin de adrenalina căpătată în urma noilor lui achiziţii IKKS-iste.

Pentru că am făcut pana deşteptului, dupa primii 100 de km parcurşi cu o viteză halucinantă :), iată-ne reduşi la un bătrânesc 90 km/h. Cum aplicaţiile pentru iphone scot orice deştept cu pană din încurcătură, găsim o vulcanizare. Din păcate nu e şi deschisă pentru deştepţi.

2 ore, câteva râsete isterice, o serie de telefoane de tipul „bună seara! Sunteţi o vulcanizare? Noi suntem o pană” şi o seamă de ţigări mai târziu găsim şi vulcanizarea deschisă. Roata e distrusă aşa că nea Caisă de la non-stop ne pune rezerva. Începem să sunăm în Ct pentru cazare. Feelingul pe care l-am avut la fiecare telefon a fost acelaşi: că am sunat la ora exactă. Femeile răspundeau cu „e ora 2” sau „e ora 3”. No shit! La întrebarea „aveţi camere?” se răspunde cu „da” sau „nu”, tutelor. De aia avem turism atât de bun. Decât să vorbeşti cu o d-asta, mai bine îţi bagi un băţ în cur.

Ne-am cazat în cele din urmă la ora 4 după ce am bătut/tras de clopoţel din uşă în uşă. Mulţumim hotelului Ten din Constanţa că are oameni fără prejudecăţi şi king size-uri adevărate. A doua zi am încercat să găsim cauciuc în Ct. Tough luck când cauţi dă fiţe. Aşa că ne-am dus mai departe aşa rezervaţi cum eram. Găsim cazare la Vama Vece şi seara mâncăm celebrele midii la bulgarieni.

E duminică, ora 16.52 şi încă nu am văzut marea. Sau, mă rog, era o chestie neagră aseară când am ieşit cu intenţii dansante, dar nefinalizate. Dacă marea era neagră, ei bine, pete de culoare erau destule. Am văzut un mix de cocalari burtoşi cu mercedesuri din alea de prin 2000. Scanau gagicile. Trimiteau the vibes. Întorci capul şi vezi maşini al dracului de scumpe. Piste bete care de-abia se mai ţin pe picioare. Aurolaci care merg în zig zag. Baieţi cu tricouri cu anchior. Centuriste. Disperate care încearcă să agaţe baieţii cuminţi ai altor fete cu adevărat minunate :). Nu înteleg cum în acest peisaj dezolant, înca mai există şi vechii vamaioţi? O fi vreo mişcare de rezistenţă, deşi, să fim serioşi, locul nu se repară. Poate doar să se stingă „coolnessul” ideii de a merge în Vamă în vreo 5-6 ani, dar asta nu o să facă decât ca locul să intre în paragină. Ce e construit rămâne. S-a dus naibii sălbăticia.

Revenind la experienţele Scârbettei şi ale proximilor, s-a râs, s-a plâns, s-a râs cu lacrimi, s-a folosit violenţă fizică şi psihică, s-a îngheţat de frig noaptea afară, s-au pus boturi, s-au făcut răsboturi şi s-a râs şi mai mult.

Iar drumul aglomerat de întoarcere mi-a adus aminte de ce urăsc weekendurile la mare.

Vă pupă Scârbetta!


Ce am mai văzut la televizor

Knorr a scos nişte chestii de făcut nuggets acasă. La sfârşitul spotului apare şi o pungă de făcut shaorma acasă. Really dude? Păi treaba cu gătitul/mâncatul acasă nu era tocmai ca să mănânci mai sănătos? Pă’ dacă vrei să mănânci nugheţi nu te duci şi bagi de la mc? Dacă vrei shaormă nu te duci la orice colţ şi îţi iei?

Şi, apropo de mc, care e treaba cu reclama cu gay-ii ăia indecişi? Stau ei doi pe bancă şi nu se pot hotări cu ce să-şi umple maţu’ :). Aşa că ne flutură pe la urechi fel şi fel de variante. Bine că la umplutul altui maţ sunt doar două variante. Ei clar au ales varianta fill it in.

O altă surpriză (sau nu) vine de la, nimeni alta decât, farmacia inimii Catena. Oamenii lor s-au gândit să mai întinerească targetul. Concluzie la care au ajuns probabil după ce au văzut că le treceau pragul numai femei trecute de 70 de ani, roşcate şi cu părul umflat, dar şi bărbaţi graşi care vorbesc fonfăit. Aşa că oamenii de la marketing au decis să aducă în faţă şi un cuplu mai young: Nico şi veşnicul bărbat în călduri, Adrian Enache. Deci acum o să vă intre piţigoaice din astea de partuj’ de ani şi cocalari middleagecrisisieni.

Nu reuşesc să înţeleg neam reclama de la prigat în care o grasă dintr-un birou aruncă un vas cu apa pe faţa şefului. Poate că problema e că de cele două dăţi în care am văzut-o, am prins fix de la faza asta cu apa până la sfârşit. Parcă e ceva cu trăieşte viaţa la maxim… Sigur, dă-i lu’ ăla cu apă în faţă că o să o trăieşti. La maxim. Deci ajutaţi-mă un pic să înţeleg asta.

Cam atâta pauză publicitară am prins eu. Vă mai povestesc când mai vizionez chestii mişto.

Vă pupă Scârbetta!


Despre pomenile de la români

Sâmbătă dimineaţa mă vrăjeşte mama printr-o manevră securisto-comunistă să mă duc la biserică cu coliva la slujbă. Pentru atei şi neduşi la biserică, a fost sâmbăta morţilor, adică genul ăla de sămbătă care apare de câteva ori pe an şi în care se fac pomeni. Aşa că am luat coşul cu ştergar (mama o arde corespunzător la fazele astea) sub braţ şi m-am dus.

Prima pălitură: ţiganii aşteptau în block start în faţa bisericii. A doua palitură: biserica şi curtea erau pline de oameni cu colive. Cum Scârbetta a învăţat de la nişte oameni ceva mai deştepţi decât ea că tre’ să dai din coate, mi-am croit drum printre ei şi nu m-am mai oprit până nu am ajuns în primul rând. Locuri bune. Vip. Dai un ban, dar stai în faţă. Chiar dai ban. Că ca să-ţi citească popa bâlbâit pomelnicul, tre’ să dai cu banu’. Şi aşa, dau ăla, mă aşez în rândul meu, le scanez înapoi pe babele care mi-au făcut deja profilul. Lucrăm la intimidare. Aşa că după privirea de „are you talkin’ to me” mă aşez calmă. Îmi place că oamenii nu sunt deloc judgemental la biserică.

Şi deci cum şed eu aşa şi ascult nişte nume citite cu o dicţie pe care o poate depăsi cu uşurinţă şi un cimpanzeu mai acătării, vine pomelnicul capcană: preotul îşi reaşază ochelarii, îşi drege vocea, mai focalizează o dată, trage aer în piept şi începe: „ionel, guriţă, bibiloi…” şi încă vreo 3 porecle din astea smechere. Mi-am muşcat eu obrajii pe dinăuntru, aşa cum am fost învăţată că trebuie să faci când vrei să ţii un râs în tine, şi am continuat să ascult cu aceeaşi pioşenie.

La un moment dat, o băbuţă cu spate trapezoidal de culturistă şi mâinile crăcănate pe lângă corp, începe să se fâţâie prin jur. După un timp, îi sună telefonul cu un beat nebun de club. Mă uit şocată cum apasă butonul şi duce telefonul la ureche „alo…”. Şi eu care m-am abţinut din a face live text, deşi ştiam că era mai bun, şi aş fi ţinut minte şi poreclele alea tari.

Trecem la seria a doua de pomelnice cu un al doilea preot. Când se postează ăsta în dreptul altarului, rumoare. Oamenii sunt nemulţumiţi că mai sunt morţi. Preotul ridică teancul de foi în sus şi zice sec: durează un sfert de oră. Nah, aia e. Circ şi …colivă. La ieşire i-am văzut pe ţiganii care îşi burduşiseră fiecare câte 2-3 sacoşe de rafie cu recoltele căpătate. Win-win situation 🙂