Monthly Archives: Februarie 2013

Asta e ultimul articol de pe WordPress

…pentru că m-am mutat. Am domeniu. Am stat fix un an în gazdă la wordpress şi acum când stau să mă gândesc la asta, mai-mai ca îmi vine să fac un articol retrospectiv cu miros de balanţă de sfârsit de an. Dar pentru că a trecut revelionul :), pe care vi l-am povestit pe îndelete aici, nu fac retrospectiva. Din ciclul de „daca doriti sa revedeti”, vă invit să recitiţi articolele, aşa cum mai fac chiar şi eu uneori.

La multe dintre articole aş corecta nişte formulări care mi se par acum complet nefericite. Cred că şi despre articolul ăsta o să cred că e „prea siropos” peste ceva timp. Aşa că nu vă spun decât atât: în anul care a trecut, mi-am aruncat şi v-am împărtăşit aici cele mai veritabile trăiri. Sarcastice sau siropoase, cele mai multe dintre articole au fost scrise dintr-o suflare şi nu au fost cosmetizate.

Aşa că vă invit pe toţi aici să-mi citiţi articolele şi să vă citesc comentariile. Tot aici o să scriu cât de curând un articol cu un status update al lucrurilor pe care am început să le fac şi de care sunt al naibii de mândră!

Pentru ultima oară pe wordpress, vă pupă Scârbetta!

P.S.: vreau să mulţumesc WordPressului că nu mi-a cenzurat niciunul dintre articolele în care am fost slobodă la tastatură!

Mă găsiţi AICI . Încă nu am pus toate covoarele şi mobila la loc, dar scrisul e tot scris 🙂 Să vă schimbaţi RSS-urile sau URSS-uirle, cum s-or numi ele.

Anunțuri

Valentinul

Inevitabil, a venit şi 14 februarie. Că asta nu depinde de anii bisecţi. Asadar lumea a început să îşi manifeste opiniile pe site-urile de socializare. În grupul meu de prieteni sunt puţini din ăia loviţi în freză care sărbatoresc. Am mulţi hateri. Şi ăstia se împart în două tabere:

1. Ăia care susţin că nu ai nevoie de o zi anume ca să sărbătoreşti iubirea
Ei, zău! Pe acelaşi raţionament ar trebui să desfiinţăm şi ziua femeii/mamei (în varianta comunistă), ziua copilului şi altele ca astea. Că, la fel, nu ai nevoie de o zi să îţi arati iubirea şi aprecierea faţă de ei.

2. Ăia care cred că e o sărbătoare importată şi deci noi, ca români, nu ar trebui să o sărbătorim.
Cu ăştia tind să fiu de acord. Aşa o să ajungem să sărbătorim şi Happy Hanukkah şi Thanksgiving day. Iar în ceea ce priveşte argumentul „că am luat-o că am vrut să avem şi noi o zi”… în care să ne băloşim în săruturi şi să ne dăm cadouri, sunt curioasă câţi dintre ei sărbătoresc Dragobetele.

Una peste alta, simt faţă de ziua asta, cam ce simt şi faţă de gay. Nu mă deranjează, dar nu sunt nici practicantă 🙂

Iar pentru cei care consideră că e marketing, da, indiscutabil e marketing. Ce nu e marketing? Şi, în plus, ajută la economie să scoţi iubita la o friptură de vităcal, dacă tot nu ne-o mai primeşte la export 🙂 (carnea, nu iubita)

Îvăţaţi să fiţi toleranţi! Vă pupă Scârbetta!

haters-hate-panther (1)


Meet The Flemish (sau cum mi-am petrecut primul concediu din 2013)

Îmi spunea cineva la un moment dat că cel mai bine e să-ţi spargi concediul în 4 şi să-ţi iei câte o săptămână o dată la 3 luni. Ei bine, pe prima de anul ăsta mi-am petrecut-o pe tărâm flamand.

The Weather. Belgia e friguroasă. Mai ales pentru o piftie ca mine. Mie îmi trebuie peste 25 de grade ca să încep să mă simt bine. Sub temperatura asta funcţionez cu greu. Aşa că ploaia şi rafalele de vânt cu care m-a îmbrăţişat Belgia când am coborât din avion m-au dezarmat rapid. Şi în Bucureşti, iarna, stau maxim 5 minute pe zi afară. Maxim. Aici, pe lângă frig, vântul te rupe în două. Îmi vine în minte doar replica lui Penelope Cruz din Volverul lui Almodovar în care dă vina pentru tulburarea psihică a unuia dintre personaje pe „ese maldito viento” care bătea foarte puternic în zona în care stătea personajul respectiv. Sper să nu înnebunesc :). Totuşi, cred că cea mai bună descriere pentru vremea din Belgia e „expect the unexpected”. Un singur lucru e constant: frigul. În rest, se trece de la ploaie, la ninsoare şi la cer senin în interval de câteva minute. Într-una dintre zile a fost un soi de tornadă care a smuls acoperişuri la doar 15 km de noi. Ca să nu o mai lungesc mult cu vremea, vă spun atât: m-am căcat pe mine de frig săptămâna asta.

The Buildings. Cu tot frigul ei, Belgia e fermecătoare. Peste tot vezi clădiri mişto. Nu mă pot hotărî când fac pozele. Când cred că am văzut una frumoasă, hop!, apare una şi mai şi. Catedralele şi turnurile sunt spectaculoase. Iar casele…Ei bine, casele par din poveste. Nu ştiu dacă belgienii se fălesc cu casele lor sau nu, dar cei mai mulţi dintre ei ar trebui să se fălească tare.

The People. Belgia, deşi e o tărişoară-tampon, rezultată din unirea a trei teritorii cu poporul aferent (olandezi, francezi şi nemţi) se împarte, din punctul meu de vedere în Bruxelles şi restul ţării. Asta pentru că Brusselul, ca orice capitală europeană, e cosmopolit, e agitat, e plin de oameni pestriţi, coloraţi şi grăbiţi. Restul Belgiei se scaldă în linişte. Lucrurile se întâmplă în alt ritm. Străzile nu sunt animate. Oraşele nu au sunete, nu au zumzet. Pare pustiu peste tot. Dincolo de faptul că străzile sunt de cele mai multe ori golaşe, nu simţi că e viaţă nici în case. Nu mi-am văzut sau auzit vecinii toată săptămâna. Am trecut pe lângă sute de case care păreau părăsite. Oamenii vin de la serviciu şi intră liniştiţi în casă. Au tabieturi şi nu sunt dependenţi de smartfoane sau gadgeturi. Printul încă funcţionează bine aici. Oamenii îşi primesc ziarele la care sunt abonaţi în fiecare zi. Aşa cum primesc şi scrisori şi felicitări. Da, şi la ei e tot 2013. Trăiam cu proasta impresie că toată lumea foloseşte doar mailuri şi e-card-uri.

The Sweets. După toate informaţiile pe care le ştiu acum despre diabet, mă închin cu două mâini când văd câte dulciuri sunt în ţara asta. Unde întorci capul, e ciocolată. Şi marţipan. Dragul de marţipan. Cu această ocazie, ţin să îmi reafirm dorinţa de a fi învelită în marţipan când o să mor. Revenind, cu toate bombele astea diabetice, bătrânii lor rezistă. Şi rezistă bine. Azilurile arată ca hotelurile de 5 stele şi, din când în când, mai vezi câte o gaşcă de zbârcite din astea de 80 de ani, sorbindu-şi liniştite berea.

The Money. Belgia e printre ţările europene foarte scumpe. Iată încă un motiv să-mi placă România, unde o porţie de bruschete de exemplu, costă cam 3-4 euro, nu 13 euro. E scump şi să te îmbeţi aici. În ţara berii, cu banii cu care în Romania te pui în cap, nici nu apuci să te ameţeşti.

The Smoking. Trebuie să vă mai spun şi de fumat. E ciudat să intri într-un restaurant şi să-ţi miroasă a mâncare, nu a fum. Iar eu m-am simţit exact ca în dvd-ul făcut după metoda de renunţat la fumat a lui Allen Carr (pe care am fost obligată să îl vizionez) în care cetăţenii dependenţi se duc afară prin vânt şi ploaie ca să îşi satisfacă nevoia. Dar, din câte am văzut, asta nu i-a determinat pe belgieni să renunţe. Poza e făcută în faţa unui teatru.

20130210-235432.jpg

În ultima zi am avut  fluturaşi în stomac la gândul că mă întorc. It’s good to be back! Vă pupă Scârbetta!


Am nimerit un maimuţar

Am o experienţă maricică de mers cu caleaşca. Şi o să mai am până în mai când mi-am pus termen să-mi iau carnetul.

Deci practic, ştiu cât face o cursă cam din orice punct în orice punct al oraşului. Aşa că maimuţarii nu mă pot păcali. Sau, ca să fiu exactă, nu mă mai pot păcăli. Ţin minte că acum vreo 8 ani mă grăbeam foarte tare şi am luat un taxi din faţă de la Intercontinental. Aveam 50.000 de lei vechi în buzunar. Şi, şi în general tot atât aveam :). Eram, vorba aceea, ruptă în cur. Mă urc în primul taxi pe care îl văd şi cer să mă ducă la Perla. Taxiul porneşte 10 cm şi aud o bătaie în geam. Era un alt şofer de taxi care îi strigă ăstuia: „bă, eşti bulangiu, te-ai băgat în faţă” după care îmi zice mie: „domnişoară, vezi că are 80.000 pe km”. Mă întorc spre „bulangiu” şi întreb zâmbind „chiar aveţi 80.000 pe km”. El zice pe un ton de cocalar „dea, n-aţi văzut când v-aţi urcat?” Pă’ de unde naiba să mă gândesc eu că există aşa un preţ. Mă dau jos, dar nu înainte de a plăti 25.000 pornirea, adică cei 10 cm.

Nah, de atunci belesc ochii de fiecare dată când mă urc în taxi. În seara asta am luat un Cristaxi din stradă. Când am ajuns la destinaţie, aparatul arăta cu 10 lei mai mult decât făcea cursa. Îl rog să închidă telefonul la care vorbise pe parcursul întregului drum. Curat taximetreşte. Îl întreb dacă ştie cât face cursa asta. Îmi zice că nu ştie, că e prima lui zi de taxi. Pfff. Şi eu port cupa D la sutien! Cer o confirmare: „e prima zi de taxi?”. O întoarce cu „e prima zi cu maşina asta, a mea e în service”. Pai du-o nene şi pe asta la reparat, că e stricată, are pe maimuţa goala în ea. Îi cer bonul cu ştampilă să văd cum îl cheamă pe pungaş. Evident, nu avea ştampilă. Dacă oamenii de la Cristaxi monitorizează articolele despre ei, (aşa cum mai fac şi alţi păzitori de branduri de renume), să ştie că nea caisă cu indicativul 725 poartă un animal în maşină. Şi nu, nu mă refer doar la maimuţă.

Iar voi, dragi scârbetteni, dacă vedeţi că suma nu e aia pe care o plătiţi voi de obicei, nu plătiţi mai mult decât ştiţi că face cursa. Dacă maimuţarul face figuri, sunaţi la firmă şi cereţi un controlor de trafic. Suntem cetăţeni europeni şi avem drepturi 🙂

P.S.: Am mai avut o experienţă cu firma asta. Poate o să v-o povestesc

imagini-net-cu-maimute-1