Monthly Archives: Octombrie 2012

Despre virginitate

Avem un guest post de toată frumuseţea. Prietena mea Nicolae, înduioşată de serialul început acum câteva zile, şi-a manifestat intenţia de a dona o postare. Pornind de la căutări de tipul „când ştiu dacă mai sunt virgin?” şi „mai sunt virgin? cum aflu?”, dar şi alte experienţe on şi offline, Nico a scris acest articol spumos. Enjoy it!

Astăzi, dragii lui Moş Niculae, vom raspunde la o întrebare esenţială, adresată domnului gugăl (domn gugăl care a considerat să direcţioneze aceşti curiosi spre blogul Scârbettei). Dilema zilei: virginitatea (cum se detectează şi cum ştii că nu o mai ai).

Deşi am putea presupune că respectivii sunt nişte băieţei de clasa întâi, semestrul 2 (dat fiind că ştiu să scrie) sau nişte politehnişti în ultimul an (poate chiar nişte studenţi la construcţii, în pauza de tocit la Rezistenţa Materialelor), din păcate definirea target-ului nu se opreşte aici.

Dragii moşului, virginitatea e un lucru destul de urât (mai ales la vârsta voastră, politehniştilor). Se detectează, din păcate pentru voi, destul de uşor de către restul lumii (voi nu vă daţi seama, voi întrebaţi gugălu’).

Virginitatea nu e numai atunci când doar ai facut pişu’ cu petunia ta. Virginitatea e şi când muţi (f*ţi) toată viaţa urâte proaste pe care a trebuit să le şi droşcăieşti înainte, scuza ta fiind că alea mai de doamne ajută vor să ai cardul rupt pentru că nu mai încăpeau banii pe el.

Un virgin eşti şi dacă tu te îneci în gemete şi strigături, în timp ce doamna sau domnişoara (depinzând de posibilităţi) este la fel de tăcută precum prima ta parteneră – gonflabilă în cazul tău. (iar dacă după ce termini te miorlăi că vrei să fii ţinut în braţe, eşti şi sinistru pe lângă virgin).

Şi, nu în ultimul rând, chiar dacă răspunzi tu atunci când cineva exclamă „dumnezeule!”, dar nu eşti în stare să zici direct şi cu toţi dinţii „mergi cu mine?”, ghici ce, tot virgin te numeşti.

Cum ştii că nu o mai ai? Baftă la succes(uri)!

Anunțuri

Despre pipi în gură

Acesta este primul episod din serialul „răspundem cititorilor”

Cine a crescut în cartier, a folosit/auzit cu siguranţă expresia „să mă piş în gura ta”! Mai târziu şi chiar mai spre zona centrală, a apărut derivatul „s-a pişat pe tine”. Deci s-a trecut brusc de la persoana I la persoana a II-a. A dispărut asumarea. Rar am mai auzit pe cineva să facă referire la propria acţiune de urinare asupra altei fiinţe vii. Şi nu înţeleg de ce. Eu m-aş lăuda cu pişatul. Eu aş striga în gura mare: „m-am pişat pe tine!”. Desigur, mai există încă prin zona Ardealului celebrul „te chiş în freză!”. Nah, oameni de caracter ardelenii.

Totuşi, nu pot să mă laud, pentru că, doamnelor şi domnilor, trebuie să recunosc cu jenă că nu am urinat niciodată în gura unui bărbat. Cu toţii erau al naibii de rapizi şi nu le-am prins gura. E drept, pe vremea aia nici nu participam la maraton.

Cu toate astea, cred că pot să le dau băieţilor care au căutat pe google „prietena vrea să faca pipi în gura mea” nişte sfaturi de bun simţ:

1. Pune-o să se hidrateze bine înainte. Au trecut vremurile când preferam să bem 3 linguri din siropurile alea concentrate în loc să bem 2 litri diluaţi cu sifon. Ce vreau să spun e că nimeni nu îşi doreşte un pipi concentrat.

2. Oricâtă apă ar bea, nu accepta urina de dimineaţă. E mai concentrată by default.

3. Asigură-te că fata poate să se oprească. Dacă se întamplă să nu îţi placă şi ea are debitul Dunării…e cam nasol. Deci pune-o să exerseze pipiul în reprize scurte înainte.

Dincolo de aceste trei reguli de aur (golden, practic), ce înseamnă când prietena ta vrea să facă pipi la tine în gură? Poate să fie doar un joculeţ în care să vă amuzaţi amândoi. Dar tind să cred că atâta timp căt tu cauţi răspunsul pe net şi nu direct de la ea, la partea cu vorbitul nu staţi strălucit. Aşa că asigură-te că dorinţa ei de a te vedea umilit şi pişat în gură, nu are rădăcini mai adânci. Dacă e aşa, vorbeşte cu ea sau fugi cât te ţin picioarele.

Hai, v-am pi… V-am pupat!

Urmează episoade noi despre labă și virginitate.


Intrebaţi şi vă răspundem

Începem un serial nou.

Pentru că zilele trecute am stat cu prietenul Otravă la o discuţie care s-a soldat cu râsete isterice, înroşiri la faţă şi scuipat scăpat involuntar, am zis că nu e puţin lucru şi trebuie să scriem despre asta.

Totul a pornit de la căutările pe care le-au facut oamenii ca să ajungă la blog. Căutări despre care v-am mai povestit, dar înăuntrul cărora acum, după aproape 8 luni de blog, se pot observa nişte patternuri cât se poate de clare. Deci voi avea o abordare diferită. Nu îi mai aduc în faţa voastră pur şi simplu, ci încerc să le răspund la întrebări.

Sunt practic cam 10 aspecte care îi preocupă pe oameni: shaorma şi nuggeţii de la knorr, localitatea Dalboka din Bulgaria, virginitatea (cum o detectezi şi când ştii că nu o mai ai), laba (cum se face), fetele care urinează în gura bărbaţilor, lămurirea (sunt foarte mulţi oameni care caută cuvântul „lămurire” pe google), poze funny şi mai erau câteva „cum să-uri” pe care nu mi le mai amintesc acum.

O să vă vorbesc pe rând despre câteva dintre ele. O să încerc să dau un răspuns la căutările voastre. O să îl las şi pe Otravă să scrie unul dintre articole, pentru că este co-autorul acestei idei. Şi deci să fie şi co-scriitorul ei. Vă pup şi vă aştept cu drag să asistaţi la ceea ce preconizez a fi dezvăluirea unora dintre cele mai mari mistere ale lumii.


Scârbetta și publicul

Sfântul Google m-a adus în atenția organizatorilor Maratonului București. Și iată așa, Scârbetta s-a aflat în prima vizită oficială, care a avut loc la o întâlnire post-maraton cu tot felul de oameni interesanți. Și uite așa m-am infiltrat printre ștafetișii care veniseră să-și ridice medaliile, oamenii de la companiile partenere ale acestui eveniment și oamenii care au obținut premii speciale. Ei bine, printre aceștia…și eu.

Vă mulțumesc frumos încă o dată. Nu mă așteptam ca oamenii ăștia să mă cheme la eveniment, nu mă așteptam să mă cheme sus pe scenă și, mai mult, nu mă așteptam să-mi dea microfonul să vorbesc. Probabil că nu știau că a-i pune Scârbettei un microfon în mână este echivalent cu a-i a lui Stanley Ipkiss masca cea verde. Din fericire, nu am cântat și deci nu a fost nevoie să zic „somebody stop me!”. Probabil că observația pe care am primit-o săptămâna trecută, cum că aș fi anti-vocea, nu Vocea României, mi-a inhibat pornirile cântătoare. Așa că m-am oprit la vorbit. Oricum, cred că dacă mă apucam să cânt, ar fi pus pe cineva de acolo să mă alerge…că doar erau maratoniști.

Deși aș fi putut să profit de statutul meu de bloggeriță de succes și să cer o medalie de ștafetistă (adică din aia șmecheră, pe care am pus ochii la cursă), m-am surprins cu un bun simț nefiresc pentru mine. Sportul chiar te face mai bun. Și deci medalie șmecheră o să-mi iau la anul, pe merit, când o să particip la ștafetă. Până atunci mă mulțumesc cu titlul care mă onorează de „cea mai de treabă bloggeriță”

Vă pupă Scârbetta!

20121018-002104.jpg


Gafette

Tata avea o vorbă când eram mică şi când îi mai stricam câte vreo unealtă din trusa de scule: „dacă nu te pricepi, de ce pui mâna?”. Nah, ca să ma aflu în treabă.

Astăzi vom vorbi despre gafe. Şi nu despre orice fel de gafe, ci despre gafe făcute cu ajutorul tehnologiei. În ordinea întâmplării, aducem aminte de:

1. Yahoo messenger – you want to bitch about Vasilica cu prietena ta Georgica. Al naibii cursor şi deget care a dat click fix pe numele lu’ Vasilica, căreia apuci în felul ăsta să-i bitchuieşti în faţă. Sau, mă rog, în fereastră. Rezultatul: fie o întorci ca la Ploieşti, fie o eviţi pe Vasilica ceva timp de acum încolo.

2. Facebook. Era o vreme când cele două căsuţe, aia de search-uit oameni şi aia de what’s on your mind (căsuţa de updatare a statusului) erau foarte apropiate. Cumva, dacă voiai să-l cauţi pe vreun Gigel, era clar că he was on your mind. Dar chiar aşa, să îţi apară status cu Gigel Cercel, nu dă bine.

3. The iphone. Cu ăsta poţi să o dai în bară pe toate aplicaţiile posibile. Poţi să dai friend request foarte uşor. Mai ales de când Facebook-ul nu îţi mai cere confirmare. Şi uite aşa m-am pricopsit cu nişte oameni în listă. Pân’ m-am învăţat cu touch-ul, am tot dat o serie de like-uri la personaje care erau mai mult decât neplăcute pe Instagram. Şi, zilele trecute, am fost pe cale să broadcastez un mesaj complet de nebroadcastat pe WhatsApp.

Ţineţi tehnologia departe de mine! Nu sunt demnă de ea.

Vă pupă Scârbetta!

20121015-084937.jpg


Tu când te-ai înşelat ultima oară?

Mulţi dintre noi suntem conduşi de ego. Nu ne place să greşim. Iar pentru un sociolog, să facă un assessment greşit asupra unei persoane…e moartea! Noi nu greşim! Noi nu ne înşelăm! Dacă ne înşelăm, înseamnă că nu suntem buni.

Şi atunci intri în negare. Ale dracului mecanisme de apărare. Apar informaţii noi. Vezi semne. Vezi diferenţele dintre ce primeşti la nivel declarativ şi comportament. Dar nu poţi să accepţi. Şi mai scoţi un rând de haine poleite (da, sezonul ăsta se poartă auriul, dar asta nu e o scuză). I le dai să le poarte. Nu îi vin, dar tot forţezi.

Şi într-o zi te trezeşti lucidă. Genul ăla de luciditate pe care nu mai poţi să o îmbeţi nici cu alcool, aşa cum ai făcut în trecut. Şi ştii. Ai greşit. Ai văzut mai mult. Ai văzut mai bine. Ai văzut linii drepte acolo unde erau strâmbe. Ai văzut piele fină acolo unde erau bube. Ai văzut ceva unde nu era nimic. Nu-i nimic. Până şi zeii greşesc 🙂

Împacă-te cu asta şi mergi mai departe. E cel mai corect lucru pe care poţi să îl faci după o greşeală. Să încetezi să greşeşti.

Fiţi sinceri cu voi înşivă!

Voi când v-aţi înşelat ultima oară?


Cum s-a inventat fumatul?

Pentru că discuţiile noastre de la ţigară ar putea să facă cu uşurinţă scriptul unui sitcom de succes, dar şi pentru că sunt uneori atât de profunde, am ajuns să cred că merită să scriu despre ele.

Iată deci cum stăteam noi într-una dintre zile şi trăgeam însetaţi din ţigară, când colegul Biballs se uită cu o privire pătunzătoare la ţigara lui şi zice: „oare ce au simţit ăştia când au fumat prima dată?” Păi, practic…ce am simţit cu toţii la prima ţigară, nu? Ei bine, el se referea la primii oameni care au fumat. And then it hit me! Ce au simţit ca ce au simţit, dar cum dracului le-a dat prin cap să fumeze? Adică înţeleg cum a venit treaba cu mâncatul. Îi râcâia stomacul şi bam, au mestecat vo rădăcină şi au înghiţit-o. Sau invers, au văzut o rădăcină, şi s-au gândit să o mestece că au dinţi şi să o înghită că e un proces natural :). Dar la fumat ce au simţit? Mâncărime în cur?

După tot felul de scenarii de fumoar, m-am întors la birou şi am apelat la Google, my second brain.

Am găsit tot felul de site-uri în care se povesteşte istoricul apariţiei, dar nu şi poveşti cu privire la obiceiul de a arde şi inhala fumul. Oamenii povestesc de mestecat frunze, de făcut zamă şi băut, de cum credeau ei ca deştepţii că e o plantă care face bine, dar nimic despre cum au ajuns să-l ardă.

Cică în Brazilia a apărut prima oară planta şi şi arsul. Aşa că mă lansez eu să fac speculaţii. Deci probabil că stăteau nişte brazilieni mai puţin bronzaţi într-o zi şi discutau între ei. Bă, suntem prea albi, ne râde satul. Solar n-au inventat ăştia. De la soare facem cancer. Hai să punem de un foc, stăm pe lângă el şi ne afumăm şi prindem culoare. Aşa că au pus nişte lemne şi ceva buruieni acolo să ardă. Şi uite aşa au ajuns să inhaleze, dar să nu se bronzeze. Şi, ca să poată să pună ban pe ban să-şi ia aparat de solar, au zis să facă biznis şi au dat vestea prin sat că-i cool să fumezi. Oamenii au început să cumpere, brazilienii să facă bani şi toată lumea a trăit fericită. Mă rog, aproape toată lumea 🙂

The end.

Vă aştept şi pe voi cu scenarii. Poate punem de un film. Istoric, desigur!

20121011-090630.jpg


Maratonul de la Bucureşti

Atenţie! Nu urmează o cronică scârbettească! Doar de data asta, îi voi dezamăgi pe cititorii mei dornici de ironii. Astăzi sunt Siropetta sau…Omenetta. Pentru că astăzi vom discuta despre Oameni. Asta pentru că am văzut o mulţime la maraton.

Cursa la care am participat a fost probabil cel mai bun lucru pe care l-am făcut anul ăsta. Desigur, pentru mulţi oameni să parcurgi 3,5 km e o banalitate. Pentru mine, fata cu nasul prin care se respiră greu, fata care renunţă repede, fata care fuge doar atunci când e nefericită, fata care îşi pune bariere şi după aia îşi închipuie că nu poate să le treacă, cursa de astăzi a însemnat mult.

De multă vreme nu am mai văzut atâţia oameni care să-şi zâmbească unii celorlalţi. De multă vreme nu am mai văzut atâta solidaritate între oameni. Mai aveam 200 de metri până la linia de sosire şi am simţit o crampă groaznică în burtă care nu mă mai lăsa să respir. M-am gândit că mai bine mă opresc decât să mă culeagă de pe jos. Şi am început să încetinesc. O femeie complet necunoscută de pe margine m-a văzut şi a început să aplaude şi să strige la mine „Nu te lăsa acum! Uite, eşti foarte aproape! Nu renunţa!”. Am continuat. O sută de metri mai încolo, vulturul BC mă aştepta cu camera pornită. Asa ca vreau sa iţi mulţumesc! Chiar daca nu te cunosc. Cu siguranţă aş fi renunţat dacă nu erai acolo. Dar aşa, am ajuns să văd asta de aproape 🙂

Pentru o parte din oameni, ăsta a fost maratonul creativităţii. În prima bucată a traseului…surpriză!: un grup de spermatozoizi de la Durex ne aşteptau cu cartoane cu mesaje de tipul „nu fugi de mine!” sau „facem o ştafetă?” Cred că doza aia de umor a fost exact ce trebuia pentru începutul cursei. Pe traseu, nişte tineri entuziaşti au făcut panouri cu mesaje anti-sedentarism. Iată un exemplu:

După ce mi-am terminat cursa, m-am dus să mă uit la oamenii care participau la maraton. Femei şi bărbaţi de toate vârstele. Unii plini de fibră, alţii mai puţin antrenaţi. Dar toţi plini de ambiţie. Afro-americani ale căror picioare galopează pur şi simplu pe pistă. Dar şi români de-ai noştri cu trupuri tare musculoase.

Cu toate astea, nu au participat doar oameni „perfecţi” la maraton. Ce bobârnac peste nas îţi dau oamenii care parcurg 42 de km în scaune cu rotile! Ce lecţie te învaţă oamenii cu tot felul de dizabilităţi care îşi împing limitele cu atâta putere.

Plec. Merg pe marginea unei porţiuni de drum pe care alearga nişte maratonişti adevăraţi. Îşi fac timp în alergarea lor să mă felicite că am terminat cursa. Le întorc felicitările. Ei chiar le merită. Mă bucur enorm că am venit!

Iti mulţumesc si tie, om drag, că m-ai dus după la Rue du pain şi am luat împreună micul dejun al campionilor de ora 12 :). Şi că am stat să ne râdă soarele în păr. Aşa că ziua asta minunat de caldă de octombrie să fie cu adevărat perfectă.

Deşi am auzit mulţi oameni vociferând în legătură cu traficul de azi, ei bine, mie mi s-a părut atât de mişto că după ce treceai de hiperaglomeratul bulevard Magheru, bulevardele adiacente păreau părăsite ca din filmele cu sfârşitul lumii. Ce prilej perfect de promenadă duminicală pe o vreme divină!

Ce bine că în realitate nu e sfârşitul lumii! E de fapt începutul.

Vă pup, dragilor! Să fiţi bine!


Şiiiiii…ştart!

Urăsc expresia „De luni mă las/mă apuc de…”. În primul rând pentru că am senzaţia că aş concura cu săptămâna, aşa că o las doar pe ea să înceapă de luni, şi, în al doilea rând, pentru că sunt o tipă care întârzie de obicei. Când m-am angajat să intru în cantonament, am scăpat asta din vedere. De fapt…pe cine păcălesc? Sunt o putoare. Aşa că luni, în loc să mă duc la sală şi să încep pregătirea, am ars-o sorbind băuturi şi fumând tigări la o temperatură pentru care cred că s-au inventat terasele.

Şi aseară am vrut să mă fofilez invocând aceeaşi scuză: trebuie să ies să zac la o terasă cât încă mai e vara asta târzie. Şi cum mă ridicam eu discret de la birou, simt privirea plină de reproş a colegului BC. Chiar dacă ar însemna să pierd pariul şi, deci să îi ingroş buzunarele, am simţit că-i pare rău că renunţ aşa uşor. Asta, sau că nu o să-i mai iasă scurt(lung)metrajul. Pentru că filmologul-scenaristo-psiholog vrea să mă filmeze în timpul cursei. Şi-aşa că mi-am luat geanta pe umăr şi am coborât la sală.

Mi-am dat seama că viteza cu care aş avea o şansă să termin traseul e de 5,5 km/h. Cum nu mi-a plăcut niciodată matematica, nici nu o să mă chinui să accesez sertăraşul cu regula de 3 simplă. Dar aproximez că o să-mi ia peste jumătate de oră să parcurg traseul de 3,5 km. Nah, cine o vrea să mă aştepte la finish line cu o ţigară, m-o aştepta şi jumătate de oră 🙂

Astăzi facem o mică pauză de la antrenament. Iar fug din cantonament. Cred că aş fi fost un fotbalist de succes. Joi reluăm. Vă ţin la curent dacă reuşesc să îmi depăşesc media de viteză. Vă pupă Scârbetta!

Bonus, o poză dinainte de antrenament. De după nu am 🙂


Coana Scârbette maratonista!

Azi e ziua cea mare! Intru în cantonament! Pentru că săptămâna trecută am pierdut un pariu în faţa colegului BC şi pentru că dacă mai pierd multe, pot să mă duc la HR să le spun să îmi vireze banii direct în contul lui, de data asta m-am decis să câştig această prinsoare.

Domnul BC împreună cu un grup de acoliţi consideră că putoarea pământului … Scârbetta nu e în stare să alerge 3,5 km la un amărât de maraton.

Pentru că mi-a fost pus în vedere că nu am voie să parcurg traseul maratonului cu taxiul, pentru că am fost sfătuită să nu vin pe tocuri şi multe alte glume mojice, pentru că nimeni nu are încredere că pot, m-am hotărât să le dau peste nas acestor necredincioşi cu simţul umorului. Aşa că, săptămâna asta: reducem numărul de ţigări, reluăm antrenamentele la sală, renunţăm la slană cu ceapă, bem hectolitri de apă şi, eventual ieşim să alergăm şi pe traseul maratonului pentru o repetiţie generală. Ca măsură de precauţie, voi filma repetiţia generală.

Mi-am pus o bentiţă ca a lu’ Rambo şi mă duc acum la Carrefour să-mi exersez şi croşeul de dreapta la nişte carcase de porc de la măcelaria lor, ‘cause I’m gonna kick your white ass! Aparent nu pot sa stau departe de porc 🙂

Ne vedem la finish line

Later edit: iată şi site-ul oficial al evenimentului http://bucharest-marathon.com/