Despre viaţă şi moarte

Azi-noapte, într-unul dintre raidurile mele la Spitalul Universitar, am văzut o fată de 19 ani care se otrăvise cu clor. Fetei i s-a oprit inima de câteva ori şi a fost readusă la viaţă de o cârcă de medici care stăteau călare pe ea. Până la ora la care am plecat eu, era intubată şi intrase în comă. Habar nu am dacă mai trăieşte.

Mama ei e asistentă în spital. Femeia vede oameni murind zilnic. Cu toate astea, nimic nu te pregăteşte şi nu te întăreşte pentru momentul în care se întâmplă aşa ceva copilului tău. Pentru că aşa au considerat unii, mama a fost scoasă de bodyguarzi din sala de urgenţe, dar a reuşit să se mai furişeze o dată ca să îşi poată vedea copilul.  Până să o scoată bodyguarzii şi a doua oară afară, femeia cade în genunchi şi apoi se tăvăleşte pe jos de durere şi repetă sfâşietor „fata mea! fata mea!” Fata ei care o fi avut o dramă, din care, căpşorul ei de 19 ani a crezut că nu se poate ieşi altfel decât aşa. Pana aici înţeleg. Been there. Şi, cumva, îmi dau seama, văzând toată drama mamei, ce durere laşi în jur. E un tablou care te zguduie de nu te vezi.

Aşa că vă spun doar atât: preţuiţi-vă vieţile! Bucuraţi-vă în fiecare dimineaţă când vă treziţi şi puteţi să respiraţi şi să vă mişcaţi mâinile şi picioarele. Nici nu vă daţi seama cât de mult înseamnă toate astea pentru oamenii care nu le au. Bucurati-vă pentru toate lucrurile care vouă vi se par nimicuri, dar care pentru alţii sunt comori. Şi eliminaţi oamenii toxici din vieţile voastre. Uneori e ca şi când aţi bea clor cu picătura.

smile-enjoy-life-002


Asta e ultimul articol de pe WordPress

…pentru că m-am mutat. Am domeniu. Am stat fix un an în gazdă la wordpress şi acum când stau să mă gândesc la asta, mai-mai ca îmi vine să fac un articol retrospectiv cu miros de balanţă de sfârsit de an. Dar pentru că a trecut revelionul🙂, pe care vi l-am povestit pe îndelete aici, nu fac retrospectiva. Din ciclul de „daca doriti sa revedeti”, vă invit să recitiţi articolele, aşa cum mai fac chiar şi eu uneori.

La multe dintre articole aş corecta nişte formulări care mi se par acum complet nefericite. Cred că şi despre articolul ăsta o să cred că e „prea siropos” peste ceva timp. Aşa că nu vă spun decât atât: în anul care a trecut, mi-am aruncat şi v-am împărtăşit aici cele mai veritabile trăiri. Sarcastice sau siropoase, cele mai multe dintre articole au fost scrise dintr-o suflare şi nu au fost cosmetizate.

Aşa că vă invit pe toţi aici să-mi citiţi articolele şi să vă citesc comentariile. Tot aici o să scriu cât de curând un articol cu un status update al lucrurilor pe care am început să le fac şi de care sunt al naibii de mândră!

Pentru ultima oară pe wordpress, vă pupă Scârbetta!

P.S.: vreau să mulţumesc WordPressului că nu mi-a cenzurat niciunul dintre articolele în care am fost slobodă la tastatură!

Mă găsiţi AICI . Încă nu am pus toate covoarele şi mobila la loc, dar scrisul e tot scris🙂 Să vă schimbaţi RSS-urile sau URSS-uirle, cum s-or numi ele.


Valentinul

Inevitabil, a venit şi 14 februarie. Că asta nu depinde de anii bisecţi. Asadar lumea a început să îşi manifeste opiniile pe site-urile de socializare. În grupul meu de prieteni sunt puţini din ăia loviţi în freză care sărbatoresc. Am mulţi hateri. Şi ăstia se împart în două tabere:

1. Ăia care susţin că nu ai nevoie de o zi anume ca să sărbătoreşti iubirea
Ei, zău! Pe acelaşi raţionament ar trebui să desfiinţăm şi ziua femeii/mamei (în varianta comunistă), ziua copilului şi altele ca astea. Că, la fel, nu ai nevoie de o zi să îţi arati iubirea şi aprecierea faţă de ei.

2. Ăia care cred că e o sărbătoare importată şi deci noi, ca români, nu ar trebui să o sărbătorim.
Cu ăştia tind să fiu de acord. Aşa o să ajungem să sărbătorim şi Happy Hanukkah şi Thanksgiving day. Iar în ceea ce priveşte argumentul „că am luat-o că am vrut să avem şi noi o zi”… în care să ne băloşim în săruturi şi să ne dăm cadouri, sunt curioasă câţi dintre ei sărbătoresc Dragobetele.

Una peste alta, simt faţă de ziua asta, cam ce simt şi faţă de gay. Nu mă deranjează, dar nu sunt nici practicantă🙂

Iar pentru cei care consideră că e marketing, da, indiscutabil e marketing. Ce nu e marketing? Şi, în plus, ajută la economie să scoţi iubita la o friptură de vităcal, dacă tot nu ne-o mai primeşte la export🙂 (carnea, nu iubita)

Îvăţaţi să fiţi toleranţi! Vă pupă Scârbetta!

haters-hate-panther (1)


Meet The Flemish (sau cum mi-am petrecut primul concediu din 2013)

Îmi spunea cineva la un moment dat că cel mai bine e să-ţi spargi concediul în 4 şi să-ţi iei câte o săptămână o dată la 3 luni. Ei bine, pe prima de anul ăsta mi-am petrecut-o pe tărâm flamand.

The Weather. Belgia e friguroasă. Mai ales pentru o piftie ca mine. Mie îmi trebuie peste 25 de grade ca să încep să mă simt bine. Sub temperatura asta funcţionez cu greu. Aşa că ploaia şi rafalele de vânt cu care m-a îmbrăţişat Belgia când am coborât din avion m-au dezarmat rapid. Şi în Bucureşti, iarna, stau maxim 5 minute pe zi afară. Maxim. Aici, pe lângă frig, vântul te rupe în două. Îmi vine în minte doar replica lui Penelope Cruz din Volverul lui Almodovar în care dă vina pentru tulburarea psihică a unuia dintre personaje pe „ese maldito viento” care bătea foarte puternic în zona în care stătea personajul respectiv. Sper să nu înnebunesc🙂. Totuşi, cred că cea mai bună descriere pentru vremea din Belgia e „expect the unexpected”. Un singur lucru e constant: frigul. În rest, se trece de la ploaie, la ninsoare şi la cer senin în interval de câteva minute. Într-una dintre zile a fost un soi de tornadă care a smuls acoperişuri la doar 15 km de noi. Ca să nu o mai lungesc mult cu vremea, vă spun atât: m-am căcat pe mine de frig săptămâna asta.

The Buildings. Cu tot frigul ei, Belgia e fermecătoare. Peste tot vezi clădiri mişto. Nu mă pot hotărî când fac pozele. Când cred că am văzut una frumoasă, hop!, apare una şi mai şi. Catedralele şi turnurile sunt spectaculoase. Iar casele…Ei bine, casele par din poveste. Nu ştiu dacă belgienii se fălesc cu casele lor sau nu, dar cei mai mulţi dintre ei ar trebui să se fălească tare.

The People. Belgia, deşi e o tărişoară-tampon, rezultată din unirea a trei teritorii cu poporul aferent (olandezi, francezi şi nemţi) se împarte, din punctul meu de vedere în Bruxelles şi restul ţării. Asta pentru că Brusselul, ca orice capitală europeană, e cosmopolit, e agitat, e plin de oameni pestriţi, coloraţi şi grăbiţi. Restul Belgiei se scaldă în linişte. Lucrurile se întâmplă în alt ritm. Străzile nu sunt animate. Oraşele nu au sunete, nu au zumzet. Pare pustiu peste tot. Dincolo de faptul că străzile sunt de cele mai multe ori golaşe, nu simţi că e viaţă nici în case. Nu mi-am văzut sau auzit vecinii toată săptămâna. Am trecut pe lângă sute de case care păreau părăsite. Oamenii vin de la serviciu şi intră liniştiţi în casă. Au tabieturi şi nu sunt dependenţi de smartfoane sau gadgeturi. Printul încă funcţionează bine aici. Oamenii îşi primesc ziarele la care sunt abonaţi în fiecare zi. Aşa cum primesc şi scrisori şi felicitări. Da, şi la ei e tot 2013. Trăiam cu proasta impresie că toată lumea foloseşte doar mailuri şi e-card-uri.

The Sweets. După toate informaţiile pe care le ştiu acum despre diabet, mă închin cu două mâini când văd câte dulciuri sunt în ţara asta. Unde întorci capul, e ciocolată. Şi marţipan. Dragul de marţipan. Cu această ocazie, ţin să îmi reafirm dorinţa de a fi învelită în marţipan când o să mor. Revenind, cu toate bombele astea diabetice, bătrânii lor rezistă. Şi rezistă bine. Azilurile arată ca hotelurile de 5 stele şi, din când în când, mai vezi câte o gaşcă de zbârcite din astea de 80 de ani, sorbindu-şi liniştite berea.

The Money. Belgia e printre ţările europene foarte scumpe. Iată încă un motiv să-mi placă România, unde o porţie de bruschete de exemplu, costă cam 3-4 euro, nu 13 euro. E scump şi să te îmbeţi aici. În ţara berii, cu banii cu care în Romania te pui în cap, nici nu apuci să te ameţeşti.

The Smoking. Trebuie să vă mai spun şi de fumat. E ciudat să intri într-un restaurant şi să-ţi miroasă a mâncare, nu a fum. Iar eu m-am simţit exact ca în dvd-ul făcut după metoda de renunţat la fumat a lui Allen Carr (pe care am fost obligată să îl vizionez) în care cetăţenii dependenţi se duc afară prin vânt şi ploaie ca să îşi satisfacă nevoia. Dar, din câte am văzut, asta nu i-a determinat pe belgieni să renunţe. Poza e făcută în faţa unui teatru.

20130210-235432.jpg

În ultima zi am avut  fluturaşi în stomac la gândul că mă întorc. It’s good to be back! Vă pupă Scârbetta!


Am nimerit un maimuţar

Am o experienţă maricică de mers cu caleaşca. Şi o să mai am până în mai când mi-am pus termen să-mi iau carnetul.

Deci practic, ştiu cât face o cursă cam din orice punct în orice punct al oraşului. Aşa că maimuţarii nu mă pot păcali. Sau, ca să fiu exactă, nu mă mai pot păcăli. Ţin minte că acum vreo 8 ani mă grăbeam foarte tare şi am luat un taxi din faţă de la Intercontinental. Aveam 50.000 de lei vechi în buzunar. Şi, şi în general tot atât aveam🙂. Eram, vorba aceea, ruptă în cur. Mă urc în primul taxi pe care îl văd şi cer să mă ducă la Perla. Taxiul porneşte 10 cm şi aud o bătaie în geam. Era un alt şofer de taxi care îi strigă ăstuia: „bă, eşti bulangiu, te-ai băgat în faţă” după care îmi zice mie: „domnişoară, vezi că are 80.000 pe km”. Mă întorc spre „bulangiu” şi întreb zâmbind „chiar aveţi 80.000 pe km”. El zice pe un ton de cocalar „dea, n-aţi văzut când v-aţi urcat?” Pă’ de unde naiba să mă gândesc eu că există aşa un preţ. Mă dau jos, dar nu înainte de a plăti 25.000 pornirea, adică cei 10 cm.

Nah, de atunci belesc ochii de fiecare dată când mă urc în taxi. În seara asta am luat un Cristaxi din stradă. Când am ajuns la destinaţie, aparatul arăta cu 10 lei mai mult decât făcea cursa. Îl rog să închidă telefonul la care vorbise pe parcursul întregului drum. Curat taximetreşte. Îl întreb dacă ştie cât face cursa asta. Îmi zice că nu ştie, că e prima lui zi de taxi. Pfff. Şi eu port cupa D la sutien! Cer o confirmare: „e prima zi de taxi?”. O întoarce cu „e prima zi cu maşina asta, a mea e în service”. Pai du-o nene şi pe asta la reparat, că e stricată, are pe maimuţa goala în ea. Îi cer bonul cu ştampilă să văd cum îl cheamă pe pungaş. Evident, nu avea ştampilă. Dacă oamenii de la Cristaxi monitorizează articolele despre ei, (aşa cum mai fac şi alţi păzitori de branduri de renume), să ştie că nea caisă cu indicativul 725 poartă un animal în maşină. Şi nu, nu mă refer doar la maimuţă.

Iar voi, dragi scârbetteni, dacă vedeţi că suma nu e aia pe care o plătiţi voi de obicei, nu plătiţi mai mult decât ştiţi că face cursa. Dacă maimuţarul face figuri, sunaţi la firmă şi cereţi un controlor de trafic. Suntem cetăţeni europeni şi avem drepturi🙂

P.S.: Am mai avut o experienţă cu firma asta. Poate o să v-o povestesc

imagini-net-cu-maimute-1


r********.ro mă învaţă să mă „mut”

Cum bazele de date cu adrese de mail se vând ca pâinea caldă în zilele noastre, iată cum mă invadează tot felul de spamuri în fiecare zi. De ceva vreme, primesc newsletter de la r*******.ro. Îl şterg în fiecare zi fără să îl citesc, dar în dimineaţa asta m-am hotărât să îl deschid ca să dau un unsubscribe sau ceva să scap de el.

Cum căutam eu opţiunea asta, surpriză! Văd poza unui pulărau cu ceea ce era, cel mai probabil, o pereche de şosete în chiloţi. Articolul la care este ataşată poza asta se numeşte „10 lucruri pe care i le poţi face iubitului tău când este dezbrăcat”. Mă gândesc automat: dacă este ăsta din imagine, primul lucru ar fi să îi zic să ridice de pe jos şoseta care tocmai a căzut.

Intrigată, intru să citesc. Primul sfat sună cam aşa: „Atunci cand sta in picioare strecoara-te pe la spatele lui si apuca-i penisul. Chiar daca nu e excitat va fi in doar cateva secunde. Pentru a-i spori placerea pune cateva picaturi de lubrifiant in mana. Va incremeni!” WOW! Deci fetelor, ştiu cum puteţi să faceţi asta. Îl pândiţi când e la duş. Aşteptaţi lângă uşa de la baie. Vă scuipaţi în palme şi le frecaţi ca şi când aţi avea un plan diabolic. Bine, nu e ca şi când ar fi departe de adevăr asta. Acum că aveţi problema lubrifiantului rezolvată, puteţi să mergeţi mai departe. Când îl vedeţi că iese, bam! săriţi şi îl prindeţi pe puţos. Cu siguranţă nici nu o să ştie ce l-a apucat! Pentru a creşte şansele să se excite în cateva secunde cum promite articolul, puteţi să îi şi strigaţi: „got you, motherfucker!”

Mergem mai departe, ne mai învaţă aşa: „O baie cu spuma impreuna poate fi o ocazie minunata de relaxare, asa ca in fiecare saptamana rezervati-va o ora sa faceti baie impreuna. Veti crea astfel o legatura foarte puternica intre voi.” Desigur, poate că nu aveţi nici o legătură unul cu altul, poate că nu vă potriviţi în nici un fel, dar dacă faceţi baie împreună, ei bine, asta o să vă consolideze relaţia care va dura până la adânci bătrâneţi.

It keeps getting better: „Iti place mierea? Sau frisca, sau ciocolata, sau orice altceva poti intinde pe corpul lui? Foarte bine, acum treci la treaba! Nu te gandi ca patezi cearseafurile sau ca iti intra ciocolata in par si distreaza-te. Putina miere pe penisul lui pe care tu sa o cureti mai apoi cu limba va fi ceva ce nu va refuza niciodata.” Dar dacă ţie îţi place să mănânci sare şi piper. Crezi că o să te refuze?

Şi, în final, pentru că nu mai pot cu mintea: „Invita-l la o partida de sex…mai tarziu. Imbraca-te provocator sau pune-ti doar o pereche de slipi foarte sexy, du-te si mangaie-l, atinge-l si spune-i cat de mult ai vrea sa faci sex. Cand se excita putin, indeparteaza-te si spune-i ca ai de facut ceva inainte si ca trebuie sa mai astepte inca 10 minute. Vor fi cele mai lungi 10 minute din viata lui.” Eu aş băga mâna în foc că 10 minute chiar mai lungi decât astea „cele mai lungi 10 minute din viaţa lui” le poate experimenta şi când face pipi şi nu are unde. Ştiţi vorba aia: un pişat la vremea lui face cât două …🙂

Tare aş vrea să le cunosc şi eu pe fetele astea.

P.S.: Nu am mai dat unsubscribe🙂

Hai, vă pupă Scârbetta!

sex3


Hai, te fac un selfie?

I’m egocentristă and I know it. Îmi place atenţia. Şi îmi place ca oamenii mişto să mă bage în seamă. Pentru proşti în schimb, m-aş face invizibilă.

Şi da, am acceptat şi că nu sunt singura egocentristă. După ce am îmbrăţişat această descoperire, o alta avea să mă pălească: cum mă plimbam eu zilele trecute pe Instagram, vad că u’ uom a pus hashtag (pentru cei neduşi la biserica internetului, hastagul e când pui # în faţa unui cuvânt, şi îţi incluzi postarea într-o categorie definită de acel cuvânt; categoria poate să existe deja sau o poţi predefini tu, dacă eşti primul deştept care s-a gândit la categoria respectivă; ex: dacă fac o poză cu un poo pot să scriu #căcat şi poza mea o să ajungă în acelaşi loc cu pozele altor căcăcioşi, dacă în schimb pun #căcătpansat, categoria o să fie semnificativ mai mică pentru că mă nişez).

Deci, revenind: găsesc pe Instagram o poză cu #selfie. Şi mă gândesc: ce looser şi ăsta. Şi-a făcut-o selfie. Cum ar veni o laba virtuală. Ca atunci când îţi dai like singur la postări. Şi dau click pe selfie să văd dacă e singurul dintre pământeni care s-a gândit la aşa ceva. Surpriză: ajung în Raiul la egocenTRIŞTI. Sunt peste 7,1 milioane de poze în categoria asta. Mai există şi #selfies, asta e un pas mai aproape spre acceptarea celuilalt. Pluralul. Bă suntem mai mulţi-ul. Totuşi, sunt doar 1,3 milioane de poze la plural aici. Diferenţă mare.

După ce am ieşit de acolo, mi-am dat seama că cele câteva tute pe care le cunosc şi care îşi fac selfie-uri din astea din acelaşi unghi, de minim 3 ori pe zi, nu sunt singure pe lume.

Hai, vă pup! Mă duc să mă selfiesc!

P.S.: Dacă avea şi Van Gogh Instagram, ce de like-uri lua la selfie-ul ăsta!

gogh.self-orsay


Sunt proprietăreasăăă!

Mi-am cumparat domeniu!!! I-aş fi zis Domeniul Scârbettei, dar am auzit eu ca less is more şi deci o să se numească simplu: scarbette.ro.

Aşa că ieri am strâns o armată de băieţi de la divizia de internet şi am pus ţara la cale. E drept că nu am înţeles nici jumătate din termenii lor, dar când am auzit ceva de pişing, mi-am dat seama că suntem pe aceeaşi lungime de undă şi că nici nu puteam să aleg oameni mai potriviţi.

Urmează o perioadă aglomerată în care o să mutăm mobila, o să setăm şi redecorăm. Deci undeva prin februarie, când o să facă blogul un an de la deschidere vă invit pe toţi acolo.

Vă pupă Scârbetta latifundiară (online)

Happy


Busuiocea

Vă scriu cu întârziere despre subiectul ăsta, pentru că nu am avut timp să îl scriu la timpul lui.

Bombardată de ştirile de la televizor, iată-mă faţă în faţă cu tradiţiile populare româneşti. Cică în noaptea de Bobotează trebuia să-mi pun busuioc sub pernă ca să îmi visez ursitul. Mi-aş fi pus eu o busuioacă. De Bohotin. Cum busuioc n-aveam prin casă, m-am gândit să-mi ung perna cu nişte pesto. Dar neah! Mi-am dat seama că de fapt e al naibii de tricky. Pentru o mental-disturbată ca mine, evenimentele de peste zi sunt foarte importante. De cele mai multe ori fabuloşeniile pe care le visez eu sunt legate de ce mi se întâmplă în ziua respectivă. Aşa că dacă mă pregăteam de dimineaţă, făceam şi eu o selecţie, un shortlist🙂

După aia, am mai văzut şi treaba aia cu turta sărată. Că cică trebuie să mănânci înainte să te culci una şi ăla care îţi aduce apă în somn e the one. Eu beau multă apă de obicei. Deci cred că cel mai probabil ar fi trebuit să-l visez pe ăla care îmi aduce un veceu.

O altă chestie pe care am mai auzit-o a fost cum că cine alunecă în ziua de Bobotează, se mărită în anul ăla. Tocmai de aia nu am ieşit duminică din casă. Să nu risc. Mă rog, asta şi faptul că sunt la a doua tură de răceală. Vorba oamenilor de la „Aud Voci” e cod galben de muci în toată ţara. Oricum, mi-a zis M. azi că ar fi fost mişto să alunec oricum pe gresie în baie. Nonsense, mi-am pus antiderapante şi în casă🙂

20130108-231530.jpg

PS: Desigur, exista şi varianta să-mi pun poza lui sub pernă, dar parcă e prea urât!

Costel_Busuioc_300


Le shity train

Pe cât de frumoasă ne-a fost şederea la Sibiu, pe atât de neplăcut a fost drumul de întoarcere. Ştiam de când am luat biletele din Bucureşti că la întoarcere nu vom avea locuri decât până la Ucea. Ce e Ucea? O localitate undeva la 45 de minute de Sibiu. Asta ne lăsa fix 5 ore de stat în picioare, fără loc până la Bucureşti.

Dacă am fi ştiut de la început cum arată InterShityRegio astea, probabil că am fi găsit altă soluţie de întors. Sunt nişte trenuri nici ca Săgeata Albastră (cu scaune pe o parte şi pe alta, dar cu un culoar generos între ele), nici ca trenurile clasice cu cuşetă şi cu hol cât de cât încăpător. Imaginaţi-vă că pe culoarul dintre scaunele marelui InterRegio un tip de 100 de kile ar rămâne blocat. Până şi mie, la cele 44 de kg pe care le am, totul mi se părea strâmt. Aşa că ne-am gândit automat unde dracului o să stăm cu bagajele. Mă rog, gândul nu a durat prea mult că altfel nu ne-am mai fi burdişit cu tot felul de cumpărături din Piaţa Mare.

Şi deci ajungem în gară, vine trenul şi pa-ram! Panică! E plin ca naiba. Trenul are doar 4 vagoane. Oamenilor de la CFR nu le-a trecut prin cap să mai suplimenteze cu cel puţin un vagon. Trenul ăsta vine de la Timişoara, trece prin Sibiu şi  Braşov în ziua de 2 ianuarie. Dacă nu te gândeşti din prima că o să fie aglomerat, măcar atunci când epuizezi biletele cu loc să-ţi dea prin cap. Facem greşeala să ne urcăm în alt vagon decât în ăla în care aveam locurile în ideea „că ajungem prin tren până acolo”. Ne frecăm ca sardelele unii de alţii. B. ţine bagajele şi înaintează cu greu. De-abia ne mişcăm noi, prinţesele Persiei, şi n-avem decât 3 punguţe în mână.

Când ajungem în vagonul-bar ne dăm seama că nu avem cum să mai înaintăm. Aşa că renunţăm să ajungem la locurile noastre temporare şi ne întoarcem în primul vagon în care ne-am urcat. De data asta pe peron. Facem 30 de secunde faţă de cele 8 minute făcute în tranzitul prin vagoane. Urcăm deci într-un vagon care are un hol generos în comparaţie cu restul trenului. Mă prind după câteva minute că e un spaţiu amenajat cu suporturi pentru plăci şi schiuri. Noroc că nu a venit nimeni să şi le pună aici. Aşa că ne-am întins noi bagajele. Stăm pe ele. E curent şi frig. Mă uit în jur şi pare că suntem evreii ăia duşi la exterminare.

Mă mut pe un hol din ăla strâmt să mă mai dezgheţ un pic. Sunt chiar două cuşete de clasa I lângă noi. În asta din dreptul meu e o băşinoasă căsătorită cu un american dizgraţios căruia i-a turnat doi plozi. Au două locuri libere. Pe unul l-au ocupat cu un troller uriaş, şi pe celălalt îl ţin liber. Dar nu vor să se amestece cu plebea. La un moment dat, vine un tip şi îi întreabă dacă poate să-şi pună bagajul în spaţiul ăla de sus din cuşeta lor (şi care era liber, pentru că trollerul lor avea statut de călător). Femeia se strâmbă la cererea tânărului şi îi cere acordul soţului infect. Ho, bogaţilor! Că nu vă sare smalţul dacă vă amestecaţi cu bagajele pulimii. El aprobă scârbit. Cu greu îmi ţin înjurăturile în gât. Îmi aduc aminte brusc că îi întalnisem şi în gară când urcam scările spre peron. Mie mi-a dat el cu trollerul peste picioare şi, evident, nu şi-a cerut scuze. Iar ea ţipa disperată să o ajute cineva cu căruciorul copilului. S-a aplecat A. să o ajute. Ţin minte că i-am şi plâns de milă, în ciuda atitudinii patronising. Ne gândeam că e o biată femeie, singură cu un copil. Dacă ştiam că e cu umflatul nepoliticos o lăsam acolo. Să se întoarcă el să o ia.

Mă întorc în holul meu. Mai bine îngheţ decât să vomit.

O oră şi 3 pumni de migdale sărate🙂 mai târziu, începe să miroasă a ars în tren. În primă fază încercăm cu toţii să keep it cool, doar că mirosul e din ce în ce mai puternic. A fost de ajuns să deschidă unul gura că iată-ne pe toţi panicaţi. Trece un tip şi ţipă: „doar în vagonul ăsta miroase!!!”. O altă tipă ţipă: „ar trebui să tragem un semnal de alarmă!”. Aici intervin eu: „Pot să îl trag eu, vă rog? Nu am mai tras niciodată un semnal de alarmă”. Ideea se stinge repede pentru că trenul se opreşte singur. Ajunsesem în gară la Comarnic. Ne uităm după godfather pe peron şi nu e nicăieri. În cele din urmă apare. Îl anunţăm de miros. Aprinde o lanternucă, se uită la roata din dreptul lui şi concluzioneaza scurt: „nu e nimic aici”. Între timp, grupul de fumători anonimi descoperă că fumul iese de pe partea stangă (adică nu aia dinspre peron). Strigăm la el şi îi spunem unde să se uite… Stăm pe loc 20 de minute. B. ne mai dă o mostră de umor: „acum înţeleg de ce schimbă locomotiva la Braşov: că e de unica folosinţă”.

Frigul şi toată înghesuiala asta mă fac irascibilă. Mă cert cu A. Mi s-a descărcat telefonul, aşa că mă duc sa-l încarc. La bogaţii din prima cuşetă nu m-aş duce nici dacă ar fi ultima priză din Univers. Aşa că intru în cea de a doua. Văd înăuntru un cuplu de aproximativ 50 de ani, o bătrânică grăsuţă. Deschid uşa să întreb de priză şi oamenii mă poftesc înăuntru. Mă invită să stau jos liniştită. E primul scaun pe care mă aşez în ultimele 8 ore. Oamenii vorbesc de găuri negre, nu ştiu ce fizician tânăr în scaun cu rotile, Pascal, Newton, şi trec şi prin Biserică cu nu ştiu ce sfinţi. Nu sunt în filmul ăsta acum. Tocmai ce am spurcat Căile Ferate Române cu toate înjurăturile pe care le-am învăţat eu în 26 de ani. Bătrânica se dă jos la prima staţie. Încep o discuţie banală cu cei doi căsătoriţi. Ea e preţioasă. El îşi alege cu grijă cuvintele. Am petrecut cam 20 de minute cu ei şi am ieşit bulversată. Cum poţi să convieţuieşti cu un om atâta timp şi să vă purtaţi de parcă n-aţi fi râgâit (cel puţin) niciodată unul lângă celălalt. Oare la ei o fi ca în bancul ăla: doamnă, îmi daţi voie să vă mut.

Deci m-am întors din nou în holul meu friguros.

După toată aventura asta, mucii nu au întârziat să apară, aşa că, Bioparox, we meet again.

14