Category Archives: deep shit

O brumă de înţelepciune

Aseară, în timp ce îmi pregăteam infuzia cu ulei de eucalipt, am tuşit textul ăsta. Iată lucrurile în care nu mai cred eu:

Miza foreverului
Ne pierdem timp preţios planificând totul de parcă am trăi o veşnicie. Ne calculăm paşii. Ne cântărim cuvintele. Ne amăgim că trăim sănătos consumând bio-bullshits. Incercăm să clădim relaţii care să ţină „până când moartea ne va despărţi”. De ce să nu ne propunem să avem relaţii de tipul „până când moartea iubirii dintre noi ne va despărţi”? E ciudat, nu? Mai ales după ce vezi atâtea siropăreli americane în care până şi fuckbuddişii îşi dau seama că se iubesc până la cer şi înapoi. Găsiţi echilibrul între carpe diem şi planificare.

Girlfriendanismul
De ce să îţi împarţi toate gândurile cu o altă persoană? Si mai ales cu o persoană de acelaşi sex? Si mai ales dacă sunteţi fete? Ajungeţi fie să vă amplificaţi problemele, atunci când le aveţi, şi să le transformaţi în adevărate drame, fie să vă povestiţi banalităţi de tipul „tocmai am fost la budă” sau „am tuşit” atunci când nu aveţi probleme. Deşi totuşi aveţi. Cea mai mare dintre ele fiind tocmai faptul că întreţineţi o relaţie din asta de liceu. Deci, în afara situaţiei în care eşti gay sau lesbi, apropierea asta sufocantă de o persoană de acelaşi sex nu îţi va face decât rău. Te va depersonaliza şi îşi va lua focusul de la lucruri mult mai importante. Asta nu e un discurs pro-pribegie. Alegeţi-vă oameni frumoşi în jur, oameni de încredere, oameni pe care vă puteţi baza atunci când aveţi nevoie şi fiţi oameni pe care se pot baza şi ei atunci când au nevoie. Dar nu oameni cu care să vă împărtăşiţi orice băşină şi nu oameni care să vă servească şi cărora să le serviţi drept cârjă prin viaţă.

De mâinele
Chestiile nu trebuie amânate. Vrei să faci ceva, faci de azi. Nu poţi? Stai aşa că nu mă refer la chestii radicale de tipul „mâine îmi dau demisia şi mă mut în Galapagos”, deşi sunt şi oameni capabili de chestia asta. Dar, ca să fim rezonabili, mă refer la lucruri mai moderate. De la chestii de genul: o să mă las de fumat de maine până la declaraţii pe care le ţii în tine pentru că nu e momentul azi, dar poate că mâine o să fie. Dar dacă mâine e 21 decembrie, s-ar putea să ai ghinion 🙂

Totul o să fie binele
Cine zice asta? Şi pe baza a ce? Taxi avea un vers care suna al dracului de frumos „cine-mi va mai spune va fi bine când e foarte greu”, dar în afară de sunatul ăsta frumos, e cam enervant. Dacă replica asta nu vine şi cu o garanţie scrisă, eu nu vreau să o mai aud. Prefer să aud un „habar n-am cum o să fie, tu să fii pregătită pentru orice”.

Intotdeauna ceilalţi sunt de vină pentru ce mi se întâmplă mie rău
E cel mai uşor lucru pe care îl poţi face: să arunci gunoiul în curtea vecină. Am râgâit? Sigur, e din cauza chelnerului ăluia care a adus micii la masă. Şi nah, a trebuit să-i mănânc eu din cauza lui. Şi uite, acum râgâi. Nu-i uşor să înveţi să îţi asumi lucrurile pe care le faci. Desigur, o poţi face superficial căzând în extrema cealaltă: „da, ai dreptate, eu sunt proasta”, dar autoflagelarea de tipul ăsta nu mi-a plăcut niciodată.

Jocurile
Despre asta nu spun decât atât: dacă nu sunt în pat sau Olimpice sau, şi mai bine, Olimpice în pat, sunt inutile. Nu le jucaţi. Nu vor face decât să vă consume timpul şi energia. Şi, zău că beneficiile sunt mai mici decât costurile.

Vă pupă Scârbetta! Să fiţi bine!

20121205-095423.jpg


Sunt româncă şi sunt mândră!

Astăzi o să vă spun o poveste. Acum 6 ani de zile, aveam douăzeci de ani şi două joburi mici: eram furnică într-o mare corporaţie. Şi mai lucram part-time la un cabinet de avocatură (oricât de AllyMcbealian sună, eram o simplă secretară). Şi mai eram, aşa cum îmi zicea şeful meu R. (un avocat al naibii de bun), „copil”. Eram tutică. Prostuţă. Mă bâlbaiam. Cuvintele îmi ieşeau greu din gură pentru că eram al naibii de timorată. Trebuia să cunosc omul cu care vorbesc ca să pot să mă exprim coerent.

Ei, cam în stadiul ăsta eram atunci când am fost invitată pentru prima dată la petrecerea de 1 Decembrie. Corporaţia hotărâse să cheme chiar şi furnicuţele la această manifestare a bucuriei. Şi iată aşa am păşit pentru prima oară…în Ţara Minunilor. Pentru că asta era pentru mine: locul în care îşi dorea oricine să lucreze, un fel de mecca profesionalismului.

Ţin minte cât timp mi-a luat să mă pregătesc înainte de petrecere. Ţin minte cât am stat să îmi găsesc ţinuta perfectă. A durat obscen de mult având în vedere că în dulap aveam doar 3 tricouri şi 2 perechi de blugi. Cumva mi-a ieşit ceva frumos…

Înţolită deci, am ajuns la petrecere. Am văzut oameni care se distrau de parcă ar fi venit sfârşitul lumii. Şi în 2006, nu îl anunţa nimeni, credeţi-mă. Nu păsa nimănui de nimic altceva decât de distracţie. Se rupeau mese şi bănci sub picioare care dansau drăceşte. Se mânca şi se bea româneşte. Era o distracţie câmpenească şi neaosă, dar urbană şi modernă în acelaşi timp.

Am făcut poze cu oamenii pe care până atunci îi admirasem doar de la depărtare. Acum nu mai înţeleg cum e treaba asta. La ce te ajută să ai poză cu X-ulescu. Aşa cum am încetat de ceva vreme să mai văd sensul autografelor. Totuşi, zilele trecute când am găsit întâmplător pozele m-a inundat memoria senzaţiei de atunci. Brrr…

Ei bine, au trecut 6 ani. Schimbările sunt fireşti. În curând se vor împlini 6 ani şi de când am urcat pe următoarea treaptă. Şase ani de când am renunţat la jobul de secretară ca să fiu sociolog cu normă întreagă în cadrul corporaţiei.

Am învăţat multe lucruri în ăştia 6 ani. Am crescut. Dansez. Vorbesc. Sunt din ce în ce mai rare situaţiile în care să nu îmi găsesc cuvintele. Am mult mai multe haine. Mă enervez mai uşor, dar îmi trece mai repede. Am învăţat lucruri despre care citisem doar în cărţi, dar şi multe lucruri care nu se găsesc în nici o carte. Am învăţat că nu e întotdeauna aşa cum vreau eu. Am învăţat să-mi ajustez aşteptările. Mi-am făcut prieteni. Am întâlnit oameni al naibii de smecheri. Am iubit. Am tras cele mai tari beţii la cele mai aprige petreceri. Am simţit pe propria piele ce înseamnă să te ciocneşti de orgolii puternice. Am dispreţuit. Am avut perioade în care locul ăsta mi-a fost mai drag decât acasă.

Acum, după 6 ani, încă mă simt mândră că sunt aici. Şi aştept cu nerăbdare petrecerea de diseară!

România, te iubesc!

P.S.: E primul an în care văd atât de multe steaguri atârnate la geamuri, steguleţe montate pe maşini şi pe la tot felul de magazine. Şi mă bucur atât de tare că începe să nu ne mai fie ruşine că suntem români. Cumva, până acum câţiva ani simţeam că doar în România şi raportat la România, cuvântul „naţionalist” are o conotaţie negativă. Eu mi-am comandat o husă pentru iPhone cu steagul nostru. Şi o să o port cu mândrie!

Vă pupă Scârbetta!


Halucinantă creatură

Duminică seară am asistat la toate reinventările Loredanei, toate pe o scenă, toate într-un spectacol de aproape 3 ore în care am râs şi am plâns, am dansat şi am meditat. Ştiu, sunt bipolară 🙂

Dar mai sunt şi femeia care a văzut cel puţin o cântare live pe an de-a Loredanei. Asta în ultimii 6 ani. Şi, cu toată frecvenţa asta ridicată, reuşeşte să mă surprindă. Mi se pare ireal cum hoaşca asta cântă cu acelaşi patos pop, rock, populară, ţigănească şi muzică uşoară românească. Dansează de parcă ar fi posedată, dar nu ratează nici o notă.

Mi s-a parut amuzant că, în timp ce majoritatea hip-hoperilor de la noi fac featuring cu gagici, Loredana e aia pentru care hiphoperii fac feat.

Melodia pe care a cântat-o cu (acum) singurul fiu al lui Florin Călinescu, Petru, m-a lăsat iremediabil în lacrimi. Un tip timid, cu gesturi care îi trădează emoţiile, băiatul a cărui voce îţi dă, aşa cum zice Otravă, daună totală. Exact când îmi suflam mucii într-un Zewa, diva a reuşit să mă ridice din scaun cu „una mai săltăreaţă”.

De mult timp nu am văzut o sală care să aclame în halul în care au aclamat oamenii din seara asta cand l-au văzut pe Minculescu pe scenă. Momentul ăsta a fost destul de bitter sweet. E posibil să fi fost una dintre ultimele reprezentaţii ale pletosului care îţi face pielea de găină. S-au mai urcat ceva oameni cu ea pe scena, şi dezamăgirea cea mare a venit din partea lui Smiley, care a fost luat cu japca din public şi care spera, probabil să scape doar cu un dansat pe scenă. Din păcate, Loredana i-a pus microfonul la gură şi ce a urmat a fost asemănator cu şoferii care doar se fac că suflă în fiolă 🙂 . Cu toate astea, femeile din sală au fost extaziate şi au strigat din toţi plămânii toată preţuirea pe care i-o poartă tipului.

Primul bis a adus-o pe Lori înapoi cu o seamă de sărbe şi hore care au încins sala. A plecat lăsând orchestra să cânte periniţa şi s-a întors când nimeni nu se mai aştepta cu un „Bună seara, iubite!” curat.

Iată aceeaşi melodie, cântată în acelaşi loc, la distanţă de 18 ani:

PS: mulţumesc, D. pentru bilete! Eu şi fetele îţi suntem recunoscătoare 🙂


Tu când te-ai înşelat ultima oară?

Mulţi dintre noi suntem conduşi de ego. Nu ne place să greşim. Iar pentru un sociolog, să facă un assessment greşit asupra unei persoane…e moartea! Noi nu greşim! Noi nu ne înşelăm! Dacă ne înşelăm, înseamnă că nu suntem buni.

Şi atunci intri în negare. Ale dracului mecanisme de apărare. Apar informaţii noi. Vezi semne. Vezi diferenţele dintre ce primeşti la nivel declarativ şi comportament. Dar nu poţi să accepţi. Şi mai scoţi un rând de haine poleite (da, sezonul ăsta se poartă auriul, dar asta nu e o scuză). I le dai să le poarte. Nu îi vin, dar tot forţezi.

Şi într-o zi te trezeşti lucidă. Genul ăla de luciditate pe care nu mai poţi să o îmbeţi nici cu alcool, aşa cum ai făcut în trecut. Şi ştii. Ai greşit. Ai văzut mai mult. Ai văzut mai bine. Ai văzut linii drepte acolo unde erau strâmbe. Ai văzut piele fină acolo unde erau bube. Ai văzut ceva unde nu era nimic. Nu-i nimic. Până şi zeii greşesc 🙂

Împacă-te cu asta şi mergi mai departe. E cel mai corect lucru pe care poţi să îl faci după o greşeală. Să încetezi să greşeşti.

Fiţi sinceri cu voi înşivă!

Voi când v-aţi înşelat ultima oară?


Maratonul de la Bucureşti

Atenţie! Nu urmează o cronică scârbettească! Doar de data asta, îi voi dezamăgi pe cititorii mei dornici de ironii. Astăzi sunt Siropetta sau…Omenetta. Pentru că astăzi vom discuta despre Oameni. Asta pentru că am văzut o mulţime la maraton.

Cursa la care am participat a fost probabil cel mai bun lucru pe care l-am făcut anul ăsta. Desigur, pentru mulţi oameni să parcurgi 3,5 km e o banalitate. Pentru mine, fata cu nasul prin care se respiră greu, fata care renunţă repede, fata care fuge doar atunci când e nefericită, fata care îşi pune bariere şi după aia îşi închipuie că nu poate să le treacă, cursa de astăzi a însemnat mult.

De multă vreme nu am mai văzut atâţia oameni care să-şi zâmbească unii celorlalţi. De multă vreme nu am mai văzut atâta solidaritate între oameni. Mai aveam 200 de metri până la linia de sosire şi am simţit o crampă groaznică în burtă care nu mă mai lăsa să respir. M-am gândit că mai bine mă opresc decât să mă culeagă de pe jos. Şi am început să încetinesc. O femeie complet necunoscută de pe margine m-a văzut şi a început să aplaude şi să strige la mine „Nu te lăsa acum! Uite, eşti foarte aproape! Nu renunţa!”. Am continuat. O sută de metri mai încolo, vulturul BC mă aştepta cu camera pornită. Asa ca vreau sa iţi mulţumesc! Chiar daca nu te cunosc. Cu siguranţă aş fi renunţat dacă nu erai acolo. Dar aşa, am ajuns să văd asta de aproape 🙂

Pentru o parte din oameni, ăsta a fost maratonul creativităţii. În prima bucată a traseului…surpriză!: un grup de spermatozoizi de la Durex ne aşteptau cu cartoane cu mesaje de tipul „nu fugi de mine!” sau „facem o ştafetă?” Cred că doza aia de umor a fost exact ce trebuia pentru începutul cursei. Pe traseu, nişte tineri entuziaşti au făcut panouri cu mesaje anti-sedentarism. Iată un exemplu:

După ce mi-am terminat cursa, m-am dus să mă uit la oamenii care participau la maraton. Femei şi bărbaţi de toate vârstele. Unii plini de fibră, alţii mai puţin antrenaţi. Dar toţi plini de ambiţie. Afro-americani ale căror picioare galopează pur şi simplu pe pistă. Dar şi români de-ai noştri cu trupuri tare musculoase.

Cu toate astea, nu au participat doar oameni „perfecţi” la maraton. Ce bobârnac peste nas îţi dau oamenii care parcurg 42 de km în scaune cu rotile! Ce lecţie te învaţă oamenii cu tot felul de dizabilităţi care îşi împing limitele cu atâta putere.

Plec. Merg pe marginea unei porţiuni de drum pe care alearga nişte maratonişti adevăraţi. Îşi fac timp în alergarea lor să mă felicite că am terminat cursa. Le întorc felicitările. Ei chiar le merită. Mă bucur enorm că am venit!

Iti mulţumesc si tie, om drag, că m-ai dus după la Rue du pain şi am luat împreună micul dejun al campionilor de ora 12 :). Şi că am stat să ne râdă soarele în păr. Aşa că ziua asta minunat de caldă de octombrie să fie cu adevărat perfectă.

Deşi am auzit mulţi oameni vociferând în legătură cu traficul de azi, ei bine, mie mi s-a părut atât de mişto că după ce treceai de hiperaglomeratul bulevard Magheru, bulevardele adiacente păreau părăsite ca din filmele cu sfârşitul lumii. Ce prilej perfect de promenadă duminicală pe o vreme divină!

Ce bine că în realitate nu e sfârşitul lumii! E de fapt începutul.

Vă pup, dragilor! Să fiţi bine!


Orice om are labă. Încercaţi să nu fiţi doar atât!

My momma always said life was like a box of chocolates. Sometimes you get the shity ones.
Cum zicea, plină de înţelepciune, prietena mea Dana: să nu-ţi fie frică să îţi arăţi slăbiciunile, cine vrea să-ţi facă rău, îţi face pentru că asta ştie să facă, nu pentru că eşti tu vulnerabilă. De fiecare dată mă mir de câtă înţelepciune zace în trupul tău fit, Dano!

Şi uite aşa, într-o seară de vara, mi-am întâlnit cele mai proaste cunoştinte.

Am învăţat aşa: dacă o să procreez, copilul meu o să fie învăţat să vorbească. Să îşi vorbească fluent limba nativă (sic!). Ştiţi cum sunt oamenii ăia care se chinuie să vorbească? Oamenii ăia care atunci când deschid gura, pare că nu au mai deschis-o niciodată? Şi când încep să vorbească sună ca o maşină ruginită.

Revenind, copilul meu nu o să fie aşa. O să îl învăţ şi să nu aibă probleme să poarte o discuţie banală fără să fie redundant. Să înveţe să comunice lucrurile care nu îi plac, să înveţe să spună ce vrea. Să înveţe să negocieze, să nu fie rigid şi inflexibil (un fel de indiciul internaţional de „atenţie proşti” sau „atenţie nesiguri”). Să înveţe că deciziile unilaterale se iau doar când eşti tu sefu’ la tot (şi, chiar şi aşa, cei buni mai ascultă şi părerile din jur). Să înveţe să nu se creadă miezul, decât dacă este, desigur :). Să nu fie încăpăţânat şi prost. Să nu vadă lucrurile doar cum îi convine lui. Să înveţe să se bucure de lucrurile pe care le are într-un moment dat şi abia după aia să se gândească la ce altceva l-ar mai putea face fericit. Adica să nu îşi rateze prezentul plănuind întruna viitorul.

Dacă treaba asta nu e determinată genetic, ci dobândită prin educaţie, o să-l învăţ să nu fie gay. Dacă o să fie băiat o să fac tot posibilul să mă iubească şi să mă respecte ca fiind prima femeie din viaţa lui. Dacă e fată o să mă asigur că până să apară ea îi voi fi ales un tată de ispravă. Şi, tot legat de gen, dacă e băiat, o să-l învăţ să fie bărbat. Ca o femeie independentă ce mă aflu, am învăţat să mă bazez în primul rând pe mine, dar, la dracu!, ce reconfortant e să ştii că e un bărbat acolo care ştie să te protejeze, să look after you, un bărbat care a înţeles care e utilitatea diferenţei de greutate dintre femele şi masculi. Nu. nu mustăciţi, nu mă refer la violenţă fizică.

Să înveţe să nu îşi neglijeze prietenii, dar când apare the love of his life, să îi arate că e importantă. Să înveţe să fie bun la ce face, fie că e vorba de profesie sau viaţă personală. Să fie descurcăreţ.

Să nu mintă. Să nu îi călărească pe ceilalţi ca să fie el fericit (sau, mă rog, dacă e fată, aici putem să fim un pic flexibili). Să înveţe să iubească oamenii. De fapt, cred că cea mai importantă lecţie e asta: să fie om! Să fie bine, nu prost-crescut.

Cea mai frumoasă lecţie de omenie mi-a fost povestită de Sorin. E despre un tip din Filipine, italian, căsătorit cu o localnică. Omul şi-a deschis acolo un local cu 3-4 mese şi o mâncare extraordinară. La un moment dat, un turist care îi călca pragul localului pentru a doua oară îi spune tăios „tu eşti un om foarte prost”. Replica, de un bun simţ extraordinar, a venit scurt: „eu nu cred despre mine că sunt prost, dar sunt interesat de părerea ta. Ce te face să crezi asta despre mine?”. Turistul îi spune arogant: „păi, ai cea mai bună mâncare de aici şi ai doar 4 mese? Eşti prost că nu pui mai multe să vină mai multă lume şi să câştigi mai mulţi bani”. Proprietarul localului îi arată linistit spre partea din stânga: „uite, vezi, acolo e vecinul meu. Are şi el un local în care serveşte mâncare. Nu trebuie să trăiască şi el? Îi arată şi în partea dreaptă: „acolo e celălalt vecin al meu. Are un bar. Eu nu vând băuturi spirtoase la restaurant, tocmai ca să poată să vândă el şi să aibă cu ce să trăiască, iar eu am atât cât îmi trebuie să trăiesc”. Turistul a plecat buimac. Îi fusese dată peste cap toată filosofia lui de capitalist hapsân.

PS: Şi în tot acest timp, ce bună ar fi fost o carte!


Eu ţi-am upgradat sărutul, ţi-am iubit necunoscutul

Şi uite aşa, v-am promis că vă povestesc la sfârşit.

Mi-am dat jos machiajul şi măştile sociale în primele 48 de ore. Am râs mult şi am iubit condensat. Am avut cele mai scurte supărări din istorie pentru că nu aveam timp să le fac mai lungi. M-a ajutat să îmi schimb sloganul blogului – de unde înţelegem că ungurul, ca şi românul, s-a născut poet.

Ironic pentru un om care îţi oferă 2 luni din viaţa lui, m-a învăţat să nu mă mulţumesc cu puţin.

Am învăţat ce înseamnă să ştii ce vrei şi să fii motivat. Am văzut de aproape un om care thinks big. Am învatat ce înseamnă pasiune. L-am învăţat să râdă şi să călărească. Am dansat cum dansează tinerii care seara nu mănâncă.

Mi-a arătat şi i-am arătat locuri. M-a făcut să adorm zâmbind. L-am făcut să se trezească devreme (şi deci nervos). Am împărţit mâncare. Uneori ne-am şi bătut pe mâncare. M-a învăţat să mănânc sushi şi l-am învăţat să mănânce ce gătesc eu :).

Ne-am ţinut în braţe când ne-a fost greu. Şi ne-am ciupit când ne-a fost bine. M-a pupat chiar şi când eram urâtă. Ne-am păstrat romantismul chiar şi când puţeam a pişat de cal şi a usturoi.

Am fumat pachete întregi, trăgând din aceeaşi ţigară amândoi.

De fiecare dată când o să văd pe strada doi oameni care se ciupesc, se muşcă, işi lipesc câte o palmă şi după aia se pupă o ştiu că e un cuplu de tipul Ştefazăr :). Uitasem până la tine că oamenii se mai pupă pe stradă. Ai fost când Forrest Gump, când cel mai deştept om pe care îl cunosc. Ai fost pluta mea şi nu m-ai lăsat să mă înec. Eşti un om bun care încă nu îşi dă seama de asta. Sper să o înveţi despre tine într-o zi. Şi mai sper să nu pierzi omul care eşti pe drum, omul ăla care respinge gesturile care nu fac cinste.

Am cunoscut oameni şi ni s-a spus că suntem „drăguţi împreună”. Drăguţi?! Ce ştiu ei? „Fabulos” e atributul nostru. Sare, piper, wasabi, tarhon, somon şi ton, artific, trufa din macarons-ul de la Chocolat, ceapă şi usturoi. Asta suntem: o sumă de arome bune.

Anul trecut, pe vremea asta, plângeam în pernă după un duş rece al realităţii. Anul ăsta nu mai plâng.

Acum, la final, nu pot să spun decât atât: iubitule, îmi plac de tine. Şi tare îmi doresc să fii fericit!

De fapt, ştii ce? Acum 3 ani mă urcam pentru prima oară în maşina ta. Eram cu prietenul meu de atunci şi îmi era frig. Tu mi-ai dat un pulover şi eu am zâmbit frumos (sau cel puţin aşa povesteşti tu 🙂 ). Trei ani, o seamă de prietene şi un blog mai târziu, ne-am revăzut. Căderea guvernului lui Mihai Răzvan Ungureanu ne-a adus din nou împreună. Peste trei ani o să ne vedem din nou. Tu o să fii pe primele locuri în Forbes, iar eu o să fiu vindecată de toate lucrurile care mă ţin în loc acum 🙂


Ne extindem taraba

Mi-a venit o idee. O sa fac o categorie noua care sa se numeasca „deep shit”. Pentru ca tot zicea F acum cateva seri in timp ce ne musca un tantar (pe el in varful capului si pe mine de tampla) ca nu ii convin repozitionarile bruste :), ei bine, iata ca Scarbetta nu se aseaza altfel, ci doar isi mai dezveleste un umar.

Subiectele pe care le propun sunt, asa cum le spune si categoria, „deep” si shit ocazional. Practic vom aborda subiecte de tipul „de unde venim si unde ne ducem?”, „de ce?”, „cand?”, „pana cand?”. O sa o ardem, cum altfel?, decat in filosofii abstracte. Dar nu va faceti griji! Scarbetta o sa faca in continuare si mistouri gratuite si ieftine pe blog.

Va pup acum!