Monthly Archives: Decembrie 2012

O brumă de înţelepciune

Aseară, în timp ce îmi pregăteam infuzia cu ulei de eucalipt, am tuşit textul ăsta. Iată lucrurile în care nu mai cred eu:

Miza foreverului
Ne pierdem timp preţios planificând totul de parcă am trăi o veşnicie. Ne calculăm paşii. Ne cântărim cuvintele. Ne amăgim că trăim sănătos consumând bio-bullshits. Incercăm să clădim relaţii care să ţină „până când moartea ne va despărţi”. De ce să nu ne propunem să avem relaţii de tipul „până când moartea iubirii dintre noi ne va despărţi”? E ciudat, nu? Mai ales după ce vezi atâtea siropăreli americane în care până şi fuckbuddişii îşi dau seama că se iubesc până la cer şi înapoi. Găsiţi echilibrul între carpe diem şi planificare.

Girlfriendanismul
De ce să îţi împarţi toate gândurile cu o altă persoană? Si mai ales cu o persoană de acelaşi sex? Si mai ales dacă sunteţi fete? Ajungeţi fie să vă amplificaţi problemele, atunci când le aveţi, şi să le transformaţi în adevărate drame, fie să vă povestiţi banalităţi de tipul „tocmai am fost la budă” sau „am tuşit” atunci când nu aveţi probleme. Deşi totuşi aveţi. Cea mai mare dintre ele fiind tocmai faptul că întreţineţi o relaţie din asta de liceu. Deci, în afara situaţiei în care eşti gay sau lesbi, apropierea asta sufocantă de o persoană de acelaşi sex nu îţi va face decât rău. Te va depersonaliza şi îşi va lua focusul de la lucruri mult mai importante. Asta nu e un discurs pro-pribegie. Alegeţi-vă oameni frumoşi în jur, oameni de încredere, oameni pe care vă puteţi baza atunci când aveţi nevoie şi fiţi oameni pe care se pot baza şi ei atunci când au nevoie. Dar nu oameni cu care să vă împărtăşiţi orice băşină şi nu oameni care să vă servească şi cărora să le serviţi drept cârjă prin viaţă.

De mâinele
Chestiile nu trebuie amânate. Vrei să faci ceva, faci de azi. Nu poţi? Stai aşa că nu mă refer la chestii radicale de tipul „mâine îmi dau demisia şi mă mut în Galapagos”, deşi sunt şi oameni capabili de chestia asta. Dar, ca să fim rezonabili, mă refer la lucruri mai moderate. De la chestii de genul: o să mă las de fumat de maine până la declaraţii pe care le ţii în tine pentru că nu e momentul azi, dar poate că mâine o să fie. Dar dacă mâine e 21 decembrie, s-ar putea să ai ghinion 🙂

Totul o să fie binele
Cine zice asta? Şi pe baza a ce? Taxi avea un vers care suna al dracului de frumos „cine-mi va mai spune va fi bine când e foarte greu”, dar în afară de sunatul ăsta frumos, e cam enervant. Dacă replica asta nu vine şi cu o garanţie scrisă, eu nu vreau să o mai aud. Prefer să aud un „habar n-am cum o să fie, tu să fii pregătită pentru orice”.

Intotdeauna ceilalţi sunt de vină pentru ce mi se întâmplă mie rău
E cel mai uşor lucru pe care îl poţi face: să arunci gunoiul în curtea vecină. Am râgâit? Sigur, e din cauza chelnerului ăluia care a adus micii la masă. Şi nah, a trebuit să-i mănânc eu din cauza lui. Şi uite, acum râgâi. Nu-i uşor să înveţi să îţi asumi lucrurile pe care le faci. Desigur, o poţi face superficial căzând în extrema cealaltă: „da, ai dreptate, eu sunt proasta”, dar autoflagelarea de tipul ăsta nu mi-a plăcut niciodată.

Jocurile
Despre asta nu spun decât atât: dacă nu sunt în pat sau Olimpice sau, şi mai bine, Olimpice în pat, sunt inutile. Nu le jucaţi. Nu vor face decât să vă consume timpul şi energia. Şi, zău că beneficiile sunt mai mici decât costurile.

Vă pupă Scârbetta! Să fiţi bine!

20121205-095423.jpg


Sunt româncă şi sunt mândră!

Astăzi o să vă spun o poveste. Acum 6 ani de zile, aveam douăzeci de ani şi două joburi mici: eram furnică într-o mare corporaţie. Şi mai lucram part-time la un cabinet de avocatură (oricât de AllyMcbealian sună, eram o simplă secretară). Şi mai eram, aşa cum îmi zicea şeful meu R. (un avocat al naibii de bun), „copil”. Eram tutică. Prostuţă. Mă bâlbaiam. Cuvintele îmi ieşeau greu din gură pentru că eram al naibii de timorată. Trebuia să cunosc omul cu care vorbesc ca să pot să mă exprim coerent.

Ei, cam în stadiul ăsta eram atunci când am fost invitată pentru prima dată la petrecerea de 1 Decembrie. Corporaţia hotărâse să cheme chiar şi furnicuţele la această manifestare a bucuriei. Şi iată aşa am păşit pentru prima oară…în Ţara Minunilor. Pentru că asta era pentru mine: locul în care îşi dorea oricine să lucreze, un fel de mecca profesionalismului.

Ţin minte cât timp mi-a luat să mă pregătesc înainte de petrecere. Ţin minte cât am stat să îmi găsesc ţinuta perfectă. A durat obscen de mult având în vedere că în dulap aveam doar 3 tricouri şi 2 perechi de blugi. Cumva mi-a ieşit ceva frumos…

Înţolită deci, am ajuns la petrecere. Am văzut oameni care se distrau de parcă ar fi venit sfârşitul lumii. Şi în 2006, nu îl anunţa nimeni, credeţi-mă. Nu păsa nimănui de nimic altceva decât de distracţie. Se rupeau mese şi bănci sub picioare care dansau drăceşte. Se mânca şi se bea româneşte. Era o distracţie câmpenească şi neaosă, dar urbană şi modernă în acelaşi timp.

Am făcut poze cu oamenii pe care până atunci îi admirasem doar de la depărtare. Acum nu mai înţeleg cum e treaba asta. La ce te ajută să ai poză cu X-ulescu. Aşa cum am încetat de ceva vreme să mai văd sensul autografelor. Totuşi, zilele trecute când am găsit întâmplător pozele m-a inundat memoria senzaţiei de atunci. Brrr…

Ei bine, au trecut 6 ani. Schimbările sunt fireşti. În curând se vor împlini 6 ani şi de când am urcat pe următoarea treaptă. Şase ani de când am renunţat la jobul de secretară ca să fiu sociolog cu normă întreagă în cadrul corporaţiei.

Am învăţat multe lucruri în ăştia 6 ani. Am crescut. Dansez. Vorbesc. Sunt din ce în ce mai rare situaţiile în care să nu îmi găsesc cuvintele. Am mult mai multe haine. Mă enervez mai uşor, dar îmi trece mai repede. Am învăţat lucruri despre care citisem doar în cărţi, dar şi multe lucruri care nu se găsesc în nici o carte. Am învăţat că nu e întotdeauna aşa cum vreau eu. Am învăţat să-mi ajustez aşteptările. Mi-am făcut prieteni. Am întâlnit oameni al naibii de smecheri. Am iubit. Am tras cele mai tari beţii la cele mai aprige petreceri. Am simţit pe propria piele ce înseamnă să te ciocneşti de orgolii puternice. Am dispreţuit. Am avut perioade în care locul ăsta mi-a fost mai drag decât acasă.

Acum, după 6 ani, încă mă simt mândră că sunt aici. Şi aştept cu nerăbdare petrecerea de diseară!

România, te iubesc!

P.S.: E primul an în care văd atât de multe steaguri atârnate la geamuri, steguleţe montate pe maşini şi pe la tot felul de magazine. Şi mă bucur atât de tare că începe să nu ne mai fie ruşine că suntem români. Cumva, până acum câţiva ani simţeam că doar în România şi raportat la România, cuvântul „naţionalist” are o conotaţie negativă. Eu mi-am comandat o husă pentru iPhone cu steagul nostru. Şi o să o port cu mândrie!

Vă pupă Scârbetta!