Monthly Archives: Septembrie 2012

The old school bitches

„Bună ziua şi bine v-am găsit dragii mei! Cineva credea că am rămas fără idei?” Nah că l-am citat şi pe Krem. Sper să nu ajung totuşi să cânt şi eu o melodie de genul „tac-tu are cratimă”.

Pentru că zac în pat, de două zile mă uit intens la televizor şi mă îmbogăţesc intelectual şi sufleteşte. Cum beleam eu ochii la drăcia cu culori, prind scandalul zilei: Laura Lavric (some average popular music singer) se bălăcăreşte cu soră-sa pe la emisiunile de scandal.

Iată-le deci pe cele doo surori moldovence cum se ceartă pe cine e cea mai mare curvă. Sora lu’ asta cântăreaţă declară ferm că gurista se prostitua după concerte. Oare cum vine asta? Cânţi o doină şi după aia anunţi: şi acum, cine vrea să si f*tî să vinî în spatili scenei şi să pregăteascî şi fee-ul.

Pe partea cealaltă, cântăreaţa insinuează printr-un gest explicit că soră-sa cântă la fluier. Da, genul acela de fluier.

Se ajunge la filmuleţe cu mama muribundă (care a şi sucombat între timp) şi cu plânsete şi blesteme în direct, dar şi la filmuleţe în care sora mai puţin celebră (încă) îşi prezintă casa (ca să nu mai fie acuzată că e săracă) şi ne arată cu generozitate veceul, blenderul, maşina de făcut pâine, patul, balconul cel mare şi tot aşa.

Dacă m-am obişnuit cumva cu scandalurile dintre piţipoancele tinere, care se bat pe p*li mai rău decât se băteau oamenii la coadă la lapte pe vremea lu Ceauşescu, să văd două curve bătrâne it’s just wrong. Trăiţi-vă menopauza acasă, caţelor! Nu mai veniţi la televizor să vă etalaţi scârboşeniile, petarde bătrâne şi penibile!

M-am amuzat totuşi de accentul doamnei şi de acum încolo când o să mă refer la trei hăndrălăi (asta dacă o să ajung vreodată la succesul ei, desigur) o să zic şi eu „tri hăndrălăi” sau şumă în loc de ciumă. Thank you for this, old school bitch!

Anunțuri

London (sau „mind the gap”)

E de departe cel mai pestriţ oraş pe care l-am văzut până acum. Ţin minte că acum 2 ani când am văzut pentru prima oară Clujul, am rămas impresionată de mixul de rase de acolo. Ei bine, Londra e un Cluj de 1000 de ori mai mare, umplut cu toate naţiile pe care ţi le poţi închipui: albi, negri, oblici, hinduşi ghiduşi, cu toţii sunt acolo. Oamenii umblă relaxaţi şi fără griji, zâmbesc fără motiv, te întreabă mereu dacă eşti bine şi sunt, în general, bine-intentionaţi. Pentru că e ditamai oraşul, fiecare zonă are centrul ei. Centrul cartierului practic, în care sunt cârciumi, magazine, cafenele şi chiar biblioteci – unde îţi poţi printa biletul de avion 🙂 chiar şi după ce bibliotecarul vede că ai deja adresa lui de mail în telefonul tău (care nu e al tău, e al ungurului care are net şi a descărcat biletul, şi care şi-a printat şi el acum două săptămâni biletul, după aceeaşi schemă). Deci peste „how come you have my address already?” se trece cu „I don’t know, it’s an Iphone, I think it has something like suggest the address” şi cu un zâmbet din cele mai bune. Genul acela de zâmbete pe care le opresc pentru situaţii cu adevărat jenante. The librarian se pişă pe el şi mă ajută fără să mai pună întrebări.

Prietena mea care stă de 4 ani în Londra, merge şi acum cu gps-ul în mână. Chestia asta mă linişteşte. Înseamnă că nu sunt eu singura nebună căreia i se pare un oraş imposibil de învăţat. E o plăcintă. Sau un sat uriaş, după cum îi spune ungurul. Deci practic, te-ai mutat la ţară. Pai în Bucureşti, din Ghencea până în Pantelimon, pot să merg cu ochii închişi şi să nimeresc orice adresă. Dar oamenii din Londra sunt mega-tehnologizaţi. Ei nu merg cu ochii închişi. Merg cu ochii în telefon. Smartfoanele sunt în tara lor acolo. În ziua în care am plecat, am văzut un bărbat pe stradă cu hainele murdare şi cu pământ sub unghii. Aştepta autobuzul butonând un iphone.

Pentru că sunt atâtea rase în Londra, bucătăria britanică a însemnat pentru mine un english breakfast cu oo, bacon şi…fasole. Altfel, de la chinezării, la libanezării, la indiene, japoneze şi italieneşti, în Londra poţi să mănânci orice.

Băiatul de la magazinul de suveniruri, care mie îmi parea un afro-american curat, mă întreabă de unde sunt şi după aia joacă ghicitelea cu mine. Foarte sigură pe cunoştinţele mele, ezitam între „eşti din afro” sau „eşti din america”. Glumesc, desigur. Încerc eu ţări şi continente. Nimic. Îmi zice „my name is Jay” şi zic clar, nici nu încape îndoială, eşti din America ca Jay Sean sau Jay Z sau chiar Jay Leno :). Băiatul e din India. Mă screm să îi zic că ştiu şi eu cum e cu castele în India, dar cine mai ştie cum se zice asta în engleză. Bâjbâi ceva stupid, îmi iau cadourile şi o tai. Această multiculturalitate te îmbogăţeşte, dar poate să fie şi foarte obositoare. Sau poate că eram eu la căpatul puterilor după 13 zile cu ungurul născut în România şi recent mutat la Londra.

Urăsc despărţirile. Şi mai ales pe alea sterpe. Suntem în aeroport şi ne spunem lucruri. „Să scrii frumos despre vacanţa asta, că tu scrii frumos. Să nu pui lucrurile urâte, pe alea şi aşa nu o să ni le mai aducem aminte”. Îmi pare rău dacă am mai scăpat câteva. Sunt totuşi Scârbetta, nu Siropetta. Fiecare îi spune celuilalt să nu mai repete greşeli din trecut şi să îşi dea voie să fie fericit. Să mute cineva de pe Hallmark.

Plec. E pentru prima oară când zbor singură. Nu mi se pare o problemă până când începe una dintre stewardese să prezinte protocolul de urgenţă. La dracu! De ce nu au ecrane? Cu alea e mult mai impersonal şi nici nu îţi creează senzaţia că se poate întâmpla ceva de fapt. Sunt doar desene animate. Pe când cu fătuca asta care flutură maşti de oxigen şi veste de salvare reale, panica începe să fie şi ea reală. Pe scaunul de lângă e o femeie care tremură ca o piftie. Are un băieţel de vreo 10 ani care încearcă să o încurajeze. Nici nu ţin minte de când nu mi-a mai fost aşa frică. Decolăm bine. Zbor fără incidente. Aterizare (cum altfel decât) în aplauze. Chestia asta se propagă peste generaţii. O văd pe tanti cum îşi încurajează puştiul să aplaude. Iei! Dacă reuşesc să scap şi de violatorii şi criminalii din Otopeni (am citit fix cu două zile înainte de întoarcere treaba cu japoneza) ştiu că o să fie bine. Scap doar cu o scanare de la doi pulărai dintr-un bmw roşu şi vechi. Cu sigurantă vor să mă ajute cu bagajul. Evit eye-contactul şi merg mai departe.

În taxi aud melodia aia stupizica „hey I just met you and this is crazy…” când am plecat din ţară nu se dădea la radio. In Londra era în heavy rotation. Câte lucruri se schimbă în 2 săptămâni.

Plătesc o sumă ridicol de mică pentru aproape 30 de km. In Londra, cu banii ăştia aş fi putut să merg cam 2,5 km. And I say Romania is my country.

The end!


Brugge

Plecaţi din Amsterdam, lucizi ca apa, fuguţa, fuguţa ne propunem să ne oprim în Antwerp. Văd indicatoarele de pe autostradă, văd unde trebuia să ieşim ca să ajungem în oraşul ăla draguţ, văd şi că ungurul nu se duce pe acolo. Şi, mă gândesc că a luat el o decizie unilaterală de şofer ce este. Că ştie el vreo intrare mai smecheră, unde ne aşteaptă ăia cu covor roşu şi pâine şi sare, respectiv ciocolată belgiană.

Peste câţiva kilometri, cineva se trezeşte şi zice „cred că am trecut de Antwerp”. No shit! Cum noi nu suntem doi oameni care se întorc din drum, am mers mai departe. Aşa că soarta a făcut să ajungem în următorul oraş interesant din Belgia, în Brugge.

Mergem ce mergem şi la un moment dat, dăm peste un drum care arată aşa (ungurul mă însărcinase să fac poze). Arăta aproape ca the middle of nowhere, adică mă rog, erau vreo câteva case risipite din loc în loc. Aşadar intrăm în pasajul ăsta.

Mergem cam 100 de metri şi văd că conducătorul la maşină face dreapta spre o parcare din pasaj. Ţip disperată: „ungure, asta e o parcare”. El zice ca aşa îi zice iGo, că suntem în centru. În centrul cui?!? Ei bine, după ce luăm liftul din parcare, ieşim fix în buricu’ Brujului. Lume, soare, veselie şi la câţiva zeci de metri, oameni stânşi la o paradă. Sceptici ca doi oameni cărora nu li se întâmplă lucruri bune, ne gândim, el: că parada asta e din oră în oră, eu: că e în fiecare duminică. Ne apropiem şi vedem. E ditamai parada, cu 78 de trupe care defilează.

Ne aşezăm şi mâncăm la o fiţă de restaurant şi chelnerul de acolo ne explică într-o engleză bună, dar cu un accent care ne face să strângem din ochi de încordare, că e o paradă care se întâmplă o dată la 5 ani. We were two lucky bastards. La fel şi prinţesa Margaret of York, care enervată că e mai sărăcuţă decât mulţi dintre supuşii ei, îl găseşte pe acest pulărău, Charles the Bold, care avea cash gros şi se mărită cu el din dragoste. Ok, dar şi ca să le poată face supuşilor ei nie-nie-nie-nie-nie-nie. Această comuniune se sărbătoreşte o dată la 5 ani aici. De ce la 5 ani? Habar nu am. Poate ca să o poată face de amploarea asta. Ca doamna Margareta, de unde o fi ea acum, să se poată uita la ei şi să zică: ce vă mai place opulenţa!

Deşi am mai fi rămas în poezia asta de oraş, e plin. Găsim un hostel. E scump de te doare mintea. Şi asta ca să împarţi camera cu vreo 4 oameni şi baia cu încă câteva zeci, că e genul ăla de baie, nu în fundul curţii, dar totuşi la capătul holului. Pentru că nu suntem genul care să plătească pentru BTS-uri, ne hotărâm să plecăm mai departe.

Bruj, eşti Sighişoara mea de peste graniţe. And I think I might love you.

Deci trecem în Franţa. Ne oprim la Dunkerque. Oraşelul-port din care trebuie să luăm ferry-ul spre Anglia. Căutăm hoteluri şi toate ne put. Unele la propriu. La cele care arată mişto nu găsim camere. Altele par părăsite. Mai găsim unul chiar în centru. Ne gândim că aici e de noi. Cerem să ne arate camera. Femeia merge pe încredere şi ne dă cheia fără să ne însoţească. Urcăm şi găsim o cameră mică şi puturoasă. Strâmbăm din nas şi facem cale întoarsă. Totuşi în lift ne gândim că poate avem noi o problemă de refuzăm aşa şi scormonim după o explicaţie drăguţă de zis la recepţie şi nu „la voi pute”. Ungurul zice sec: „îi zicem c’est ne pas toi, c’est moi”. Râdem ca istericii. Privind retrospectiv, ce bine ar fi fost dacă am fi făcut pipi înainte să părăsim camera puturoasă. Când ajungem la recepţie, nici unul dintre noi nu mai era în stare să scoată un cuvinţel de teama ropotului de râs care ar fi putut să urmeze.

Undeva în miezul nopţii găsim un Ibis părăsit. Nu au pe nimeni la recepţie. Bagi cardul într-un aparat şi plăteşti. Iei un cod şi cu ăla deschizi uşile. Suntem morţi de foame şi fără posibilităţi de rezolvat problema în zonă. Noroc că avem Evian. Dar aici e ca şi când ai bea Izvorul Minunilor, deci nici snoaba nu e satisfăcută. Coborâm la parter să căutăm ceva de mâncare. Mă simt ca Will Smith în I am legend. Găsim un vandomat, dar ne dăm seama că nu mai avem cash. Avem sute de coroane ceheşti…dar pe cine ajută în Franţa. Fumăm o ţigară. Ne scotocim prin toate buzunarele şi găsim cu mult noroc 1,30 de euro cât să avem de un ceva de ronţăit. Ungurul îl invocă din nou pe Dumnezeu. Cred în continuare că are legătură cu Biblia aia de la Cluj. Împărţim punguţa de crănţănele. La prânz eram regi. Mărire şi decădere. Cred ca Margareta ar fi râs şi cu curu’ de noi.

După mai puţin de 4 ore de la masa asta copioasă, ne trezim şi plecăm spre ferryboat. London, here we come!


Amsterdam

„50 people die yearly from peeing in the river. So, drink responsibly or go to a toilet”

Amsterdamul e oraşul la spectacol. Colorat, viu şi pus pe distracţie. Şi are un miros aparte. Da, de iarbă. Il simţi pe toate străduţele şi chiar şi în metrou, unde doi afro-americani, colegi de ultimul tren de noapte cu noi, ne-au împărtăşit ce expirau ei.

Altfel, am nimerit în miezul distracţiei: cum ne-am dat jos din metrou, am aterizat pe strada la gay. După ce ne-am lămurit noi că pentru mine nu e combinaţie şi pentru ungur s-ar putea să fie combinaţie neconsimţită, am tăiat-o scurt pe prima străduţă care părea să ne scoată din raiul la gay. Nu înainte totuşi ca partenerul meu de drum să se lepede de husa lui de iphone cu culorile curcubeului „ia, bagă căcatul ăsta în geantă”.

Imediat ce a făcut asta, iată cum porţile paradisului la heterosexuali i s-au deschis. Da, ajunsesem providenţial în red light district. Femei bune. Unele foarte bune. Totuşi, erau şi multe rebuturi. Mai ales pe străzile adiacente. Ii şterg balele de la gură ungurului şi mergem mai departe. De data asta va face doar window shopping. Poate le sarută data viitoare, când nu o să mai fie cu Scârbetta după el. Sunt puţine cupluri pe strada asta. Majoritatea sunt bărbaţi, dar mai vezi şi grupuleţe de fete, majoritatea britanice grase îmbracate în uniforme că cică aşa o ard ele la petreceri, se îmbracă tematic, adică la fel. Un fel de…dacă tot suntem grase şi urâte, măcar să fim şi la fel îmbrăcate. Cum e una e şi cealaltă, nici mai scundă, nici mai ‘naltă. Grasele fetele sunt venite „pă distracţie” sans frontiere cum ar veni. Totuşi, frontiera în RLD e cam 1.30 noaptea. Când, proprietara pub-ului la care stăm începe să strângă scaunele fără nici un fel de jenă. Bine, în strânsese şi pe unul beat/drogat cu câteva minute mai devreme, deci…de unde atâta jenă.

A doua zi ne întâlnim cu niste prieteni de-ai ungurului şi mergem la muzeul Heineken. Un loc al naibii de mişto. Gândit bine şi cu o poveste atât de bine şi de catchy spusă, încât înţelegi de ce turul se numeşte the Heineken experience.

Dacă încă vă întrebaţi ce e cu citatul de la începutul postului şi vă tot macină, ei bine o să vă explic acum. Turul de la Heineken se termină cu o cursă cu barca pe câteva dintre canalele oraşului. Tot crew-ul de pe barcă e vesel, inclusiv tipul care conduce. La intrare le explic că mi-a căzut jetonul de călătorie în apă pentru că sunt usor beată şi îmi răspund natural că şi ei sunt la fel.

Tipa care ne face turul, o tipă urâţică, dar al naibii de simpatică ne spune istoria canalelor şi ne povesteşte şi treaba aia de la începutul postului cu pişecioşii beţi care se dezechilibrează, cad şi mor în apă.

Iată-mă într-una dintre seri, vorbind cu păsările. „Here birdy-birdy”

Părăsim cu greu oraşul ăsta şi cel mai mişto hotel la care am stat vreodată.

Ne îndreptăm spre Antwerp. Dar oare chiar acolo o să ajungem?


Praga

Ajung în Praga după ce am văzut-o în sute de poze. Am aşteptări mari de la ea. Mă chinui să fac o poză la indicatorul de pe autostradă, dar e târziu şi îmi tremură mâinile şi FR-ul ungurului tremură şi el în ritmul autostrăzilor ceheşti.

Intrăm în oraş. Se văd turnuleţe unde întorci capul. Toate clădirile par castele aici. În urmă cu 5 ani, colegul şi prietenul BC vizita Praga. Ne-a adus fiecăruia câte o fotografie cu clădirea pragheză care se potrivea cel mai bine cu personalitatea noastră. Deh, psiholog. Mie mi-a adus una cu o clădire futuristă. Cică aşa eram şi eu pe vremea aia. Tânăra speranţă mirosind a nou. Intrăm pe nişte stăduţe şi ta-dam! clădirea! Emoţia întâlnirii cu clădirea mea a fost puternică, aşa că poza mi-a ieşit al dracului de tremurată.

Colindăm pe străzi până găsim net şi ne punem pe căutat hotel. După câteva căutări pe marea aplicaţie booking tonight, ungurul găseşte un 4 stele curat cu 50% reducere. Cică e la 8.9 km de centrul oraşului. Pentru o prinţesă care a fost crescută la periferie, asta e o nimica toată.

Plecăm deci spre hotel. Cehii au indicatoarele atârnate pe sfori pe mijlocul străzii. Arată ca la Crăciun, dar nu cu beculeţe, ci cu semne de circulaţie. Noi nu ne luăm după ele. Avem iGo. Şi tot auzim de la duduiţă „bear left”, „bear right”. Unguru încă o arde spiritual: „unde vede asta urş’ la stânga, urş’ la dreapta?”

Cum nici un drum împreună nu e prea lung (nici un munte nu-i prea înalt), nici nu ne dăm seama cum de hoinărim de jumătate de oră şi tot n-am ajuns la hotel. Când ajungem totuşi prin ceea ce pare să fie o pădure, ne dăm seama că e groasă. Ne-am luat ţeapă. Hotelul e la dracu’ în praznic. Ne uităm în jos. Se vede Praga. Ştef din Ştefazăr e în continuare spiritual. Zice că Praga se vedea la fel şi din Budapesta şi îmi reaminteşte ce lucruri bune face el pentru mine: că una era să vezi Praga în poze fiind în Bucureşti şi alta e să vezi Praga în poze fiind lângă Praga.

Două ţigări (separate) mai târziu ajungem la hotel. Ne cazăm graţie salturilor mele de gazelă spre maşina ultimului angajat care părăsea curtea hotelului. E bine că am bookuit 2 nopţi pentru că hotelul e chiar lângă aeroport. Nu-i nimic mai plăcut decât să dormi în zumzetul lor. Dincolo de locaţie şi avioane, hotelul a avut ce-i trebuie, mai puţin mini-bar. Hotelul patru-stelar fără mini-bar. Aşa o să-i rămână numele.

A doua zi îl contactez pe BC şi îl întreb cam ce e de făcut în Praga. Îmi dă câteva tips-uri: să mă urc în turnu lor de unde se vede frumos. Să merg în centrul vechi şi centrul nou. Şi musai să mănânc o raţă pe varză :). Le-am bifat pe toate. Travelologul m-a mai avertizat şi că o să fie foarte aglomerat oraşul. Am râs în sinea mea şi m-am gândit c’mon, e marţi! Cine poate să fie în oraşul ăsta? Well, o mare de oameni. Grupuri, grupuleţe, cupluri, cupluleţe :), italieni, japonezi, americani, nemţi. Cam asta poate să fie într-o dimineaţă de marţi în Praga. Mi-e groază să mă gândesc cum e în weekend aici. Şi poate că sunt eu ciudată, dar când sunt străzile atât de aglomerate, se pierde cumva din mirosul oraşului.

M-am întâlnit cu doi oameni pe care nu i-am mai vazut din 2007 şi m-am bucurat să văd cum a trecut timpul peste noi. Ne aducem aminte de lucruri. Pentru o nostalgică ca mine asta e şi bine şi rău :). O experienţă bitter-sweet. După depănatul de amintiri, aflăm despre dezechilibrul de pe piaţa ierbii în Cehia. Consumul e legal, dar nu şi comercializarea :). Ăştia ţin cu Olanda.

Iată şi o poză din oraşul ăsta frumos

Şi, cum călătorului îi stă bine la drum şi, cum suntem doi oameni care fug 🙂 pornim din nou la drum. Tranzităm Germania ca tiriştii, pe autostradă. Ne oprim preţ de un wurst la o cârciumă de pe marginea drumului. Avem o destinaţie clară şi apetisantă aşa că căpitanul la navă conduce ca turbatul. Hahahahamsterdam, here we come!


Ungaria şi Bratislava

Imediat după graniţă, toate gheretele cu roviniete au pus anunţ „vorbim româneşte”. Ne bucurăm, dar nu e nevoie. Am traducătorul cu mine.

Ungaria e plină de trei lucruri: parapante, panarame şi panorame. Panarame găseşti doar în Budapesta. Câteva lucrează şi în tura de zi, dar adevăratul spectacol e seara, când densitatea de pe trotuar creşte simţitor :).

Parapante am văzut de când am intrat pe autostrada M3 şi până am ieşit prin capătul opus al Ungariei. Nu ştiu dacă e ceva sport naţional sau bate vântul altfel în Ungaria, cert este că e plin de ele.

În Budapesta sunt câteva locuri în care poţi să te cocoţi şi de unde panorama este breathtaking. E un oraş foarte frumos şi pentru că ţi-e mai mare dragul să conduci, respectiv să stai în dreapta, pentru că are cele mai semafoare sincronizate din câte am văzut până acum. Am înţeles, în sfârşit, de ce se agita Mircea Badea la un moment dat că primarii din Bucureşti nu sunt în stare să facă minunaţia asta.

Treaba cu cele două părţi ale oraşului Buda şi Pesta mi se pare mişto. Trebuie să mărturisesc că sunt o fană a Budei, ca şi în viaţa de zi cu zi.

Apă frumoasă, poduri mişto, relief mixt, plăceri trupeşti (mă refer la mâncare, desigur), turism aproape aşa cum trebuie. Pentru că a fost singurul oraş în care nu ne-am plimbat pe jos, nu am reuşit să iau vibe-ul din stradă, asta şi pentru că cei doi Ştefazări au avut de rezolvat chestiuni profesionale şi şi-au petrecut timpul cu laptopurile în braţe ca un cuplu căsătorit şi plictisit. Aşa că, cel mai probabil, Budapesta trebuie revăzută la un moment dat.

După vizite la rubedenii ungureşti, care ne omenesc bine, părăsim patria la ungur şi ne vedem de drum.

Ne oprim în Bratislava preţ de o cafea. Un oraşel mic, dar drăguţ. Ajungem în centru foarte rapid. Linişte şi pace până când ajungem în zona pietonală care e extrem de animată. Pe tramvaiul roşu care se strecoara rapid pe o străduţă îngustă scrie „little big city”. Cam aşa cred şi eu despre el.

Vreo două fete cântă la vioara pe un trotuar. Bratislava sună bine. Din păcate, a sunat şi prea rapid. Iată singura noastră poză din orăşelul ăsta:

Ieşim din oraş şi dăm de câmp şi nici urmă de construcţie în jur, aşa că vedem cel mai frumos apus de până acum. Unguru’ în schimb e deranjat la ochii lui gri şi, cu toţi ochelarii de soare şi parasolarele puse , zice sec: „Ce mă enervează soarele ăsta! Ăştia le trebuie nişte munţi” 🙂 Nah, nu-ţi face griji, multietnicule, eşti british acum, nu mai pasă la nimeni câtă română ştii tu 🙂