Category Archives: curtea mea

Asta e ultimul articol de pe WordPress

…pentru că m-am mutat. Am domeniu. Am stat fix un an în gazdă la wordpress şi acum când stau să mă gândesc la asta, mai-mai ca îmi vine să fac un articol retrospectiv cu miros de balanţă de sfârsit de an. Dar pentru că a trecut revelionul :), pe care vi l-am povestit pe îndelete aici, nu fac retrospectiva. Din ciclul de „daca doriti sa revedeti”, vă invit să recitiţi articolele, aşa cum mai fac chiar şi eu uneori.

La multe dintre articole aş corecta nişte formulări care mi se par acum complet nefericite. Cred că şi despre articolul ăsta o să cred că e „prea siropos” peste ceva timp. Aşa că nu vă spun decât atât: în anul care a trecut, mi-am aruncat şi v-am împărtăşit aici cele mai veritabile trăiri. Sarcastice sau siropoase, cele mai multe dintre articole au fost scrise dintr-o suflare şi nu au fost cosmetizate.

Aşa că vă invit pe toţi aici să-mi citiţi articolele şi să vă citesc comentariile. Tot aici o să scriu cât de curând un articol cu un status update al lucrurilor pe care am început să le fac şi de care sunt al naibii de mândră!

Pentru ultima oară pe wordpress, vă pupă Scârbetta!

P.S.: vreau să mulţumesc WordPressului că nu mi-a cenzurat niciunul dintre articolele în care am fost slobodă la tastatură!

Mă găsiţi AICI . Încă nu am pus toate covoarele şi mobila la loc, dar scrisul e tot scris 🙂 Să vă schimbaţi RSS-urile sau URSS-uirle, cum s-or numi ele.

Anunțuri

Meet The Flemish (sau cum mi-am petrecut primul concediu din 2013)

Îmi spunea cineva la un moment dat că cel mai bine e să-ţi spargi concediul în 4 şi să-ţi iei câte o săptămână o dată la 3 luni. Ei bine, pe prima de anul ăsta mi-am petrecut-o pe tărâm flamand.

The Weather. Belgia e friguroasă. Mai ales pentru o piftie ca mine. Mie îmi trebuie peste 25 de grade ca să încep să mă simt bine. Sub temperatura asta funcţionez cu greu. Aşa că ploaia şi rafalele de vânt cu care m-a îmbrăţişat Belgia când am coborât din avion m-au dezarmat rapid. Şi în Bucureşti, iarna, stau maxim 5 minute pe zi afară. Maxim. Aici, pe lângă frig, vântul te rupe în două. Îmi vine în minte doar replica lui Penelope Cruz din Volverul lui Almodovar în care dă vina pentru tulburarea psihică a unuia dintre personaje pe „ese maldito viento” care bătea foarte puternic în zona în care stătea personajul respectiv. Sper să nu înnebunesc :). Totuşi, cred că cea mai bună descriere pentru vremea din Belgia e „expect the unexpected”. Un singur lucru e constant: frigul. În rest, se trece de la ploaie, la ninsoare şi la cer senin în interval de câteva minute. Într-una dintre zile a fost un soi de tornadă care a smuls acoperişuri la doar 15 km de noi. Ca să nu o mai lungesc mult cu vremea, vă spun atât: m-am căcat pe mine de frig săptămâna asta.

The Buildings. Cu tot frigul ei, Belgia e fermecătoare. Peste tot vezi clădiri mişto. Nu mă pot hotărî când fac pozele. Când cred că am văzut una frumoasă, hop!, apare una şi mai şi. Catedralele şi turnurile sunt spectaculoase. Iar casele…Ei bine, casele par din poveste. Nu ştiu dacă belgienii se fălesc cu casele lor sau nu, dar cei mai mulţi dintre ei ar trebui să se fălească tare.

The People. Belgia, deşi e o tărişoară-tampon, rezultată din unirea a trei teritorii cu poporul aferent (olandezi, francezi şi nemţi) se împarte, din punctul meu de vedere în Bruxelles şi restul ţării. Asta pentru că Brusselul, ca orice capitală europeană, e cosmopolit, e agitat, e plin de oameni pestriţi, coloraţi şi grăbiţi. Restul Belgiei se scaldă în linişte. Lucrurile se întâmplă în alt ritm. Străzile nu sunt animate. Oraşele nu au sunete, nu au zumzet. Pare pustiu peste tot. Dincolo de faptul că străzile sunt de cele mai multe ori golaşe, nu simţi că e viaţă nici în case. Nu mi-am văzut sau auzit vecinii toată săptămâna. Am trecut pe lângă sute de case care păreau părăsite. Oamenii vin de la serviciu şi intră liniştiţi în casă. Au tabieturi şi nu sunt dependenţi de smartfoane sau gadgeturi. Printul încă funcţionează bine aici. Oamenii îşi primesc ziarele la care sunt abonaţi în fiecare zi. Aşa cum primesc şi scrisori şi felicitări. Da, şi la ei e tot 2013. Trăiam cu proasta impresie că toată lumea foloseşte doar mailuri şi e-card-uri.

The Sweets. După toate informaţiile pe care le ştiu acum despre diabet, mă închin cu două mâini când văd câte dulciuri sunt în ţara asta. Unde întorci capul, e ciocolată. Şi marţipan. Dragul de marţipan. Cu această ocazie, ţin să îmi reafirm dorinţa de a fi învelită în marţipan când o să mor. Revenind, cu toate bombele astea diabetice, bătrânii lor rezistă. Şi rezistă bine. Azilurile arată ca hotelurile de 5 stele şi, din când în când, mai vezi câte o gaşcă de zbârcite din astea de 80 de ani, sorbindu-şi liniştite berea.

The Money. Belgia e printre ţările europene foarte scumpe. Iată încă un motiv să-mi placă România, unde o porţie de bruschete de exemplu, costă cam 3-4 euro, nu 13 euro. E scump şi să te îmbeţi aici. În ţara berii, cu banii cu care în Romania te pui în cap, nici nu apuci să te ameţeşti.

The Smoking. Trebuie să vă mai spun şi de fumat. E ciudat să intri într-un restaurant şi să-ţi miroasă a mâncare, nu a fum. Iar eu m-am simţit exact ca în dvd-ul făcut după metoda de renunţat la fumat a lui Allen Carr (pe care am fost obligată să îl vizionez) în care cetăţenii dependenţi se duc afară prin vânt şi ploaie ca să îşi satisfacă nevoia. Dar, din câte am văzut, asta nu i-a determinat pe belgieni să renunţe. Poza e făcută în faţa unui teatru.

20130210-235432.jpg

În ultima zi am avut  fluturaşi în stomac la gândul că mă întorc. It’s good to be back! Vă pupă Scârbetta!


Am nimerit un maimuţar

Am o experienţă maricică de mers cu caleaşca. Şi o să mai am până în mai când mi-am pus termen să-mi iau carnetul.

Deci practic, ştiu cât face o cursă cam din orice punct în orice punct al oraşului. Aşa că maimuţarii nu mă pot păcali. Sau, ca să fiu exactă, nu mă mai pot păcăli. Ţin minte că acum vreo 8 ani mă grăbeam foarte tare şi am luat un taxi din faţă de la Intercontinental. Aveam 50.000 de lei vechi în buzunar. Şi, şi în general tot atât aveam :). Eram, vorba aceea, ruptă în cur. Mă urc în primul taxi pe care îl văd şi cer să mă ducă la Perla. Taxiul porneşte 10 cm şi aud o bătaie în geam. Era un alt şofer de taxi care îi strigă ăstuia: „bă, eşti bulangiu, te-ai băgat în faţă” după care îmi zice mie: „domnişoară, vezi că are 80.000 pe km”. Mă întorc spre „bulangiu” şi întreb zâmbind „chiar aveţi 80.000 pe km”. El zice pe un ton de cocalar „dea, n-aţi văzut când v-aţi urcat?” Pă’ de unde naiba să mă gândesc eu că există aşa un preţ. Mă dau jos, dar nu înainte de a plăti 25.000 pornirea, adică cei 10 cm.

Nah, de atunci belesc ochii de fiecare dată când mă urc în taxi. În seara asta am luat un Cristaxi din stradă. Când am ajuns la destinaţie, aparatul arăta cu 10 lei mai mult decât făcea cursa. Îl rog să închidă telefonul la care vorbise pe parcursul întregului drum. Curat taximetreşte. Îl întreb dacă ştie cât face cursa asta. Îmi zice că nu ştie, că e prima lui zi de taxi. Pfff. Şi eu port cupa D la sutien! Cer o confirmare: „e prima zi de taxi?”. O întoarce cu „e prima zi cu maşina asta, a mea e în service”. Pai du-o nene şi pe asta la reparat, că e stricată, are pe maimuţa goala în ea. Îi cer bonul cu ştampilă să văd cum îl cheamă pe pungaş. Evident, nu avea ştampilă. Dacă oamenii de la Cristaxi monitorizează articolele despre ei, (aşa cum mai fac şi alţi păzitori de branduri de renume), să ştie că nea caisă cu indicativul 725 poartă un animal în maşină. Şi nu, nu mă refer doar la maimuţă.

Iar voi, dragi scârbetteni, dacă vedeţi că suma nu e aia pe care o plătiţi voi de obicei, nu plătiţi mai mult decât ştiţi că face cursa. Dacă maimuţarul face figuri, sunaţi la firmă şi cereţi un controlor de trafic. Suntem cetăţeni europeni şi avem drepturi 🙂

P.S.: Am mai avut o experienţă cu firma asta. Poate o să v-o povestesc

imagini-net-cu-maimute-1


Sunt proprietăreasăăă!

Mi-am cumparat domeniu!!! I-aş fi zis Domeniul Scârbettei, dar am auzit eu ca less is more şi deci o să se numească simplu: scarbette.ro.

Aşa că ieri am strâns o armată de băieţi de la divizia de internet şi am pus ţara la cale. E drept că nu am înţeles nici jumătate din termenii lor, dar când am auzit ceva de pişing, mi-am dat seama că suntem pe aceeaşi lungime de undă şi că nici nu puteam să aleg oameni mai potriviţi.

Urmează o perioadă aglomerată în care o să mutăm mobila, o să setăm şi redecorăm. Deci undeva prin februarie, când o să facă blogul un an de la deschidere vă invit pe toţi acolo.

Vă pupă Scârbetta latifundiară (online)

Happy


Busuiocea

Vă scriu cu întârziere despre subiectul ăsta, pentru că nu am avut timp să îl scriu la timpul lui.

Bombardată de ştirile de la televizor, iată-mă faţă în faţă cu tradiţiile populare româneşti. Cică în noaptea de Bobotează trebuia să-mi pun busuioc sub pernă ca să îmi visez ursitul. Mi-aş fi pus eu o busuioacă. De Bohotin. Cum busuioc n-aveam prin casă, m-am gândit să-mi ung perna cu nişte pesto. Dar neah! Mi-am dat seama că de fapt e al naibii de tricky. Pentru o mental-disturbată ca mine, evenimentele de peste zi sunt foarte importante. De cele mai multe ori fabuloşeniile pe care le visez eu sunt legate de ce mi se întâmplă în ziua respectivă. Aşa că dacă mă pregăteam de dimineaţă, făceam şi eu o selecţie, un shortlist 🙂

După aia, am mai văzut şi treaba aia cu turta sărată. Că cică trebuie să mănânci înainte să te culci una şi ăla care îţi aduce apă în somn e the one. Eu beau multă apă de obicei. Deci cred că cel mai probabil ar fi trebuit să-l visez pe ăla care îmi aduce un veceu.

O altă chestie pe care am mai auzit-o a fost cum că cine alunecă în ziua de Bobotează, se mărită în anul ăla. Tocmai de aia nu am ieşit duminică din casă. Să nu risc. Mă rog, asta şi faptul că sunt la a doua tură de răceală. Vorba oamenilor de la „Aud Voci” e cod galben de muci în toată ţara. Oricum, mi-a zis M. azi că ar fi fost mişto să alunec oricum pe gresie în baie. Nonsense, mi-am pus antiderapante şi în casă 🙂

20130108-231530.jpg

PS: Desigur, exista şi varianta să-mi pun poza lui sub pernă, dar parcă e prea urât!

Costel_Busuioc_300


Le shity train

Pe cât de frumoasă ne-a fost şederea la Sibiu, pe atât de neplăcut a fost drumul de întoarcere. Ştiam de când am luat biletele din Bucureşti că la întoarcere nu vom avea locuri decât până la Ucea. Ce e Ucea? O localitate undeva la 45 de minute de Sibiu. Asta ne lăsa fix 5 ore de stat în picioare, fără loc până la Bucureşti.

Dacă am fi ştiut de la început cum arată InterShityRegio astea, probabil că am fi găsit altă soluţie de întors. Sunt nişte trenuri nici ca Săgeata Albastră (cu scaune pe o parte şi pe alta, dar cu un culoar generos între ele), nici ca trenurile clasice cu cuşetă şi cu hol cât de cât încăpător. Imaginaţi-vă că pe culoarul dintre scaunele marelui InterRegio un tip de 100 de kile ar rămâne blocat. Până şi mie, la cele 44 de kg pe care le am, totul mi se părea strâmt. Aşa că ne-am gândit automat unde dracului o să stăm cu bagajele. Mă rog, gândul nu a durat prea mult că altfel nu ne-am mai fi burdişit cu tot felul de cumpărături din Piaţa Mare.

Şi deci ajungem în gară, vine trenul şi pa-ram! Panică! E plin ca naiba. Trenul are doar 4 vagoane. Oamenilor de la CFR nu le-a trecut prin cap să mai suplimenteze cu cel puţin un vagon. Trenul ăsta vine de la Timişoara, trece prin Sibiu şi  Braşov în ziua de 2 ianuarie. Dacă nu te gândeşti din prima că o să fie aglomerat, măcar atunci când epuizezi biletele cu loc să-ţi dea prin cap. Facem greşeala să ne urcăm în alt vagon decât în ăla în care aveam locurile în ideea „că ajungem prin tren până acolo”. Ne frecăm ca sardelele unii de alţii. B. ţine bagajele şi înaintează cu greu. De-abia ne mişcăm noi, prinţesele Persiei, şi n-avem decât 3 punguţe în mână.

Când ajungem în vagonul-bar ne dăm seama că nu avem cum să mai înaintăm. Aşa că renunţăm să ajungem la locurile noastre temporare şi ne întoarcem în primul vagon în care ne-am urcat. De data asta pe peron. Facem 30 de secunde faţă de cele 8 minute făcute în tranzitul prin vagoane. Urcăm deci într-un vagon care are un hol generos în comparaţie cu restul trenului. Mă prind după câteva minute că e un spaţiu amenajat cu suporturi pentru plăci şi schiuri. Noroc că nu a venit nimeni să şi le pună aici. Aşa că ne-am întins noi bagajele. Stăm pe ele. E curent şi frig. Mă uit în jur şi pare că suntem evreii ăia duşi la exterminare.

Mă mut pe un hol din ăla strâmt să mă mai dezgheţ un pic. Sunt chiar două cuşete de clasa I lângă noi. În asta din dreptul meu e o băşinoasă căsătorită cu un american dizgraţios căruia i-a turnat doi plozi. Au două locuri libere. Pe unul l-au ocupat cu un troller uriaş, şi pe celălalt îl ţin liber. Dar nu vor să se amestece cu plebea. La un moment dat, vine un tip şi îi întreabă dacă poate să-şi pună bagajul în spaţiul ăla de sus din cuşeta lor (şi care era liber, pentru că trollerul lor avea statut de călător). Femeia se strâmbă la cererea tânărului şi îi cere acordul soţului infect. Ho, bogaţilor! Că nu vă sare smalţul dacă vă amestecaţi cu bagajele pulimii. El aprobă scârbit. Cu greu îmi ţin înjurăturile în gât. Îmi aduc aminte brusc că îi întalnisem şi în gară când urcam scările spre peron. Mie mi-a dat el cu trollerul peste picioare şi, evident, nu şi-a cerut scuze. Iar ea ţipa disperată să o ajute cineva cu căruciorul copilului. S-a aplecat A. să o ajute. Ţin minte că i-am şi plâns de milă, în ciuda atitudinii patronising. Ne gândeam că e o biată femeie, singură cu un copil. Dacă ştiam că e cu umflatul nepoliticos o lăsam acolo. Să se întoarcă el să o ia.

Mă întorc în holul meu. Mai bine îngheţ decât să vomit.

O oră şi 3 pumni de migdale sărate 🙂 mai târziu, începe să miroasă a ars în tren. În primă fază încercăm cu toţii să keep it cool, doar că mirosul e din ce în ce mai puternic. A fost de ajuns să deschidă unul gura că iată-ne pe toţi panicaţi. Trece un tip şi ţipă: „doar în vagonul ăsta miroase!!!”. O altă tipă ţipă: „ar trebui să tragem un semnal de alarmă!”. Aici intervin eu: „Pot să îl trag eu, vă rog? Nu am mai tras niciodată un semnal de alarmă”. Ideea se stinge repede pentru că trenul se opreşte singur. Ajunsesem în gară la Comarnic. Ne uităm după godfather pe peron şi nu e nicăieri. În cele din urmă apare. Îl anunţăm de miros. Aprinde o lanternucă, se uită la roata din dreptul lui şi concluzioneaza scurt: „nu e nimic aici”. Între timp, grupul de fumători anonimi descoperă că fumul iese de pe partea stangă (adică nu aia dinspre peron). Strigăm la el şi îi spunem unde să se uite… Stăm pe loc 20 de minute. B. ne mai dă o mostră de umor: „acum înţeleg de ce schimbă locomotiva la Braşov: că e de unica folosinţă”.

Frigul şi toată înghesuiala asta mă fac irascibilă. Mă cert cu A. Mi s-a descărcat telefonul, aşa că mă duc sa-l încarc. La bogaţii din prima cuşetă nu m-aş duce nici dacă ar fi ultima priză din Univers. Aşa că intru în cea de a doua. Văd înăuntru un cuplu de aproximativ 50 de ani, o bătrânică grăsuţă. Deschid uşa să întreb de priză şi oamenii mă poftesc înăuntru. Mă invită să stau jos liniştită. E primul scaun pe care mă aşez în ultimele 8 ore. Oamenii vorbesc de găuri negre, nu ştiu ce fizician tânăr în scaun cu rotile, Pascal, Newton, şi trec şi prin Biserică cu nu ştiu ce sfinţi. Nu sunt în filmul ăsta acum. Tocmai ce am spurcat Căile Ferate Române cu toate înjurăturile pe care le-am învăţat eu în 26 de ani. Bătrânica se dă jos la prima staţie. Încep o discuţie banală cu cei doi căsătoriţi. Ea e preţioasă. El îşi alege cu grijă cuvintele. Am petrecut cam 20 de minute cu ei şi am ieşit bulversată. Cum poţi să convieţuieşti cu un om atâta timp şi să vă purtaţi de parcă n-aţi fi râgâit (cel puţin) niciodată unul lângă celălalt. Oare la ei o fi ca în bancul ăla: doamnă, îmi daţi voie să vă mut.

Deci m-am întors din nou în holul meu friguros.

După toată aventura asta, mucii nu au întârziat să apară, aşa că, Bioparox, we meet again.

14


Le reveillon

În 26 de ani am avut parte numai de revelioane nasoale. Nu mă apuc să vă povestesc despre ele că au fost atât de naşpa că nici nu merită să le mai menţionez.

Anul ăsta m-am hotărât să merg la Sibiu. Am văzut un reportaj pe un canal de travel şi mi s-a făcut poftă să ajung din nou acolo. Aşa că dau sfoară în tară şi aşa am format Trio Galaxy (sau The three stooges – depinde de moment). Şi cum m-am plimbat vara asta până n-am mai avut nici aer şi mai ales nici zile de concediu, am putut să plec de-abia pe 31 decembrie, după ce am dat o tură pe la birou. Şi, pentru că am intrat curioasă să văd cine a mai venit la birou în ultima zi din an, am dat cu capul în tocul uşii de au bubuit amândouă. Femeia de serviciu care era în spatele meu mă întreabă disperată: „Ce ai vrut să faci?!?”. Mă durea prea tare ca să-mi mai ardă de glume, că tare i-aş fi aruncat un „am vrut să mă omor şi m-am aruncat în uşă”. De fapt, doar am spart ghinionul din 2012. În plus, cu cucuiul meu din frunte, părea că militez pentru drepturile unicornilor de a merge cu trenul.

Ajungem în gară şi fac o poză artsy cu tăbliţa de pe tren (Bucureşti-Sibiu) şi o urc pe Instagram. Aşa aflu ca şi un prieten din liceu e în Sibiu.

După 6 ore de drum, iată-ne ajunşi la destinaţie. E 31 decembrie, ora 21:04. Pentru mine, taximetriştii reprezintă un indicator important în evaluarea unui oraş. Ăsta-i barometrul pentru măsurarea omeniei locale. Omul pe care l-am luat de la gară ne-a vorbit cu atâta drag. Şi la fel şi toţi ceilalţi care au urmat după el. În două zile la Sibiu, am avut tot atâtea curse plăcute câte am avut într-un an în Bucureşti.

Am ajuns deci bucuroşi la Villa Santa Maria (o afacere de familie pe care v-o recomand cu drag). N-aveam nici un plan mai departe de „mergem în piaţă la 12 să vedem artificiile şi cel mai frumos târg de Crăciun din ţară”. La 23:30, eram spălaţi, parfumaţi şi îmbrăcaţi cu hainele bune (de stat la frig) şi gata să plecăm spre Piaţă. Surpriză! Nu găsim nici un taxi la telefon. După nişte salturi de gazelă, prindem providenţial un taxi din şoseaua principală. Surpriză din nou! Dăm tot de un om cumsecade şi incredibil, dar cursa face cât scrie pe aparat. Îmi aduc aminte revelionul de acum doi ani, în care taxiul luat din Centrul Vechi spre casă a costat 150 de ron.

Am ajuns deci la timp în Piaţa Mare şi l-am auzit pe Klaus (Iohannis, nu Santa) cum numară invers. Poate că doar mi s-a părut, dar parcă oamenii nu l-au întâmpinat cu prea mare bucurie. Probabil că a pierdut ceva popularitate de la povestea cu venitul la Bucureşti. A fost doar feelingul meu, nu m-am interesat prin jur să văd care e treaba. Oricum, gândul mi-a trecut rapid şi am rămas cu ochii căscaţi la artificii ca un copil în faţa magazinului de jucarii. Având în vedere istoria mea de revelioane nereuşite, eram mulţumită şi doar cu faptul că am băut cel mai bun Prosecco (sau Prosexo, asa cum l-am rebotezat) adus de A. tocmai din Viena, în cel mai frumos oraş din România. Dar lucrurile nu s-au oprit aici 🙂

Câteva minute mai târziu, ne îndreptăm spre hostelul colegului de liceu, pentru că B. vrea să take a leak şi habar nu avem unde să mergem în altă parte mai aproape. Intrăm din greşeală pe altă uşă şi nimerim într-un spaţiu în curs de amenajare care o să se transforme în aproximativ 10 zile în cel mai tare pub din Sibiu. Ne dăm seama că am greşit intrarea şi dăm să ieşim, dar oamenii ne poftesc să rămânem înăuntru. Au venit să desfacă şampania în Pub, dar se pregătesc să se ducă să petreacă în casa unuia dintre ei, acolo unde ne invită şi pe noi. Unul dintre băieţi e cu maşina şi face ture dus-întors ca să ne transporte pe toţi şi să nu fie nevoie să luăm taxiul. Mergem deci spre casa lui Alex. Pe drum, Mihai vorbeşte la telefon cu familia lui şi îi anunţă pe rând că „e cu nişte prieteni de la Bucureşti”. Ajungem la destinaţie. Am venit cu mâna în fund, dar cu toate astea, toată lumea e drăguţă cu noi şi sunt preocupaţi să ne simţim bine. Am dansat şi ne-am distrat de parcă ne ştiam dintotdeauna. După ce trăieşti o viaţă în jungla din Bucureşti, atâta omenie te copleşeşte. Îmi răsună în cap numai versul ăsta, deşi nu l-am ascultat de multă vreme: Nu-i pământ ca şi Ardealul, nu e om ca ardeleanul. 

Alex, proprietarul casei, e aviator şi pilotează avioane ultrauşoare. Şi în afară de asta, eu un om straşnic. Are vocea lui Chilian şi îi place Michael Jackson. Fetele sunt tare frumoase. Alexandra te cucereşte cu zâmbetul ei. Marius e ca argintul viu. Diana are nişte ochi atât de frumoşi! Mihai are un optimism contagios. Şi-a luat viaţa în mâini de mic şi ştie că fruntea trebuie să stea întotdeauna în sus. Îi place dubstepul. Îşi iubeşte familia mai presus de orice şi ne-a invitat să mergem la vară la ferma părinţilor lui. Claudiu are numa’ poveşti amuzante. Alex-fotograful are un umor ardelenesc bestial. Cu toată strădania lui, n-am reuşit să zic „niiii amuuuu” aşe cum trebă.

A doua zi, ne întâlnim din nou cu noii nostri prieteni sibieni. Ne propunem să facem turul cluburilor din oraş, dar socoteala din târg iese că ne oprim în primul club în care am şi intrat: Oldies, care e decorat atât de fain şi muzica e atât de bună, că nu îţi vine să crezi că eşti într-un local din RO. Vă recomand să treceţi pe aici dacă sunteţi prin zonă. Şi nu ezitaţi să beţi un shot cu chilli. Atenţie însă! să aveţi un butoi cu apă lângă voi şi musai să faceţi pipi înainte 🙂

Am petrecut şi aici de parcă era din nou noaptea de revelion. La un moment dat, se distinge un tip din mulţime. E al naibii de stylish şi cool. Unul dintre băieţi îmi zice: „uite, ăsta e singurul gay din Sibiu”. Mă întreb inevitabil cu cine face treaba aia atunci. Aflu şi că e cel mai bun hairstylist din oraş. Intrăm în vorbă şi îmi spune că e o diferenţă între „a fi cel mai bun” şi „a fi cel mai cunoscut” şi că el e „doar cel mai cunoscut”. Primesc ca un bobârnac peste nas lecţia asta de modestie.

V-aş mai povesti până mâine, dar şi aşa mi-e teamă că mulţi dintre voi s-au oprit înainte de jumătatea postării ăsteia. Concluzia mea e asta: nici că puteam să aleg un loc mai bun pentru revelion. Urmează o postare scârbettească despre drumul de întoarcere spre Bucureşti.

Vă pup de nu vă vedeţi!

536251_4728450042776_168258361_n


O brumă de înţelepciune

Aseară, în timp ce îmi pregăteam infuzia cu ulei de eucalipt, am tuşit textul ăsta. Iată lucrurile în care nu mai cred eu:

Miza foreverului
Ne pierdem timp preţios planificând totul de parcă am trăi o veşnicie. Ne calculăm paşii. Ne cântărim cuvintele. Ne amăgim că trăim sănătos consumând bio-bullshits. Incercăm să clădim relaţii care să ţină „până când moartea ne va despărţi”. De ce să nu ne propunem să avem relaţii de tipul „până când moartea iubirii dintre noi ne va despărţi”? E ciudat, nu? Mai ales după ce vezi atâtea siropăreli americane în care până şi fuckbuddişii îşi dau seama că se iubesc până la cer şi înapoi. Găsiţi echilibrul între carpe diem şi planificare.

Girlfriendanismul
De ce să îţi împarţi toate gândurile cu o altă persoană? Si mai ales cu o persoană de acelaşi sex? Si mai ales dacă sunteţi fete? Ajungeţi fie să vă amplificaţi problemele, atunci când le aveţi, şi să le transformaţi în adevărate drame, fie să vă povestiţi banalităţi de tipul „tocmai am fost la budă” sau „am tuşit” atunci când nu aveţi probleme. Deşi totuşi aveţi. Cea mai mare dintre ele fiind tocmai faptul că întreţineţi o relaţie din asta de liceu. Deci, în afara situaţiei în care eşti gay sau lesbi, apropierea asta sufocantă de o persoană de acelaşi sex nu îţi va face decât rău. Te va depersonaliza şi îşi va lua focusul de la lucruri mult mai importante. Asta nu e un discurs pro-pribegie. Alegeţi-vă oameni frumoşi în jur, oameni de încredere, oameni pe care vă puteţi baza atunci când aveţi nevoie şi fiţi oameni pe care se pot baza şi ei atunci când au nevoie. Dar nu oameni cu care să vă împărtăşiţi orice băşină şi nu oameni care să vă servească şi cărora să le serviţi drept cârjă prin viaţă.

De mâinele
Chestiile nu trebuie amânate. Vrei să faci ceva, faci de azi. Nu poţi? Stai aşa că nu mă refer la chestii radicale de tipul „mâine îmi dau demisia şi mă mut în Galapagos”, deşi sunt şi oameni capabili de chestia asta. Dar, ca să fim rezonabili, mă refer la lucruri mai moderate. De la chestii de genul: o să mă las de fumat de maine până la declaraţii pe care le ţii în tine pentru că nu e momentul azi, dar poate că mâine o să fie. Dar dacă mâine e 21 decembrie, s-ar putea să ai ghinion 🙂

Totul o să fie binele
Cine zice asta? Şi pe baza a ce? Taxi avea un vers care suna al dracului de frumos „cine-mi va mai spune va fi bine când e foarte greu”, dar în afară de sunatul ăsta frumos, e cam enervant. Dacă replica asta nu vine şi cu o garanţie scrisă, eu nu vreau să o mai aud. Prefer să aud un „habar n-am cum o să fie, tu să fii pregătită pentru orice”.

Intotdeauna ceilalţi sunt de vină pentru ce mi se întâmplă mie rău
E cel mai uşor lucru pe care îl poţi face: să arunci gunoiul în curtea vecină. Am râgâit? Sigur, e din cauza chelnerului ăluia care a adus micii la masă. Şi nah, a trebuit să-i mănânc eu din cauza lui. Şi uite, acum râgâi. Nu-i uşor să înveţi să îţi asumi lucrurile pe care le faci. Desigur, o poţi face superficial căzând în extrema cealaltă: „da, ai dreptate, eu sunt proasta”, dar autoflagelarea de tipul ăsta nu mi-a plăcut niciodată.

Jocurile
Despre asta nu spun decât atât: dacă nu sunt în pat sau Olimpice sau, şi mai bine, Olimpice în pat, sunt inutile. Nu le jucaţi. Nu vor face decât să vă consume timpul şi energia. Şi, zău că beneficiile sunt mai mici decât costurile.

Vă pupă Scârbetta! Să fiţi bine!

20121205-095423.jpg


Sunt româncă şi sunt mândră!

Astăzi o să vă spun o poveste. Acum 6 ani de zile, aveam douăzeci de ani şi două joburi mici: eram furnică într-o mare corporaţie. Şi mai lucram part-time la un cabinet de avocatură (oricât de AllyMcbealian sună, eram o simplă secretară). Şi mai eram, aşa cum îmi zicea şeful meu R. (un avocat al naibii de bun), „copil”. Eram tutică. Prostuţă. Mă bâlbaiam. Cuvintele îmi ieşeau greu din gură pentru că eram al naibii de timorată. Trebuia să cunosc omul cu care vorbesc ca să pot să mă exprim coerent.

Ei, cam în stadiul ăsta eram atunci când am fost invitată pentru prima dată la petrecerea de 1 Decembrie. Corporaţia hotărâse să cheme chiar şi furnicuţele la această manifestare a bucuriei. Şi iată aşa am păşit pentru prima oară…în Ţara Minunilor. Pentru că asta era pentru mine: locul în care îşi dorea oricine să lucreze, un fel de mecca profesionalismului.

Ţin minte cât timp mi-a luat să mă pregătesc înainte de petrecere. Ţin minte cât am stat să îmi găsesc ţinuta perfectă. A durat obscen de mult având în vedere că în dulap aveam doar 3 tricouri şi 2 perechi de blugi. Cumva mi-a ieşit ceva frumos…

Înţolită deci, am ajuns la petrecere. Am văzut oameni care se distrau de parcă ar fi venit sfârşitul lumii. Şi în 2006, nu îl anunţa nimeni, credeţi-mă. Nu păsa nimănui de nimic altceva decât de distracţie. Se rupeau mese şi bănci sub picioare care dansau drăceşte. Se mânca şi se bea româneşte. Era o distracţie câmpenească şi neaosă, dar urbană şi modernă în acelaşi timp.

Am făcut poze cu oamenii pe care până atunci îi admirasem doar de la depărtare. Acum nu mai înţeleg cum e treaba asta. La ce te ajută să ai poză cu X-ulescu. Aşa cum am încetat de ceva vreme să mai văd sensul autografelor. Totuşi, zilele trecute când am găsit întâmplător pozele m-a inundat memoria senzaţiei de atunci. Brrr…

Ei bine, au trecut 6 ani. Schimbările sunt fireşti. În curând se vor împlini 6 ani şi de când am urcat pe următoarea treaptă. Şase ani de când am renunţat la jobul de secretară ca să fiu sociolog cu normă întreagă în cadrul corporaţiei.

Am învăţat multe lucruri în ăştia 6 ani. Am crescut. Dansez. Vorbesc. Sunt din ce în ce mai rare situaţiile în care să nu îmi găsesc cuvintele. Am mult mai multe haine. Mă enervez mai uşor, dar îmi trece mai repede. Am învăţat lucruri despre care citisem doar în cărţi, dar şi multe lucruri care nu se găsesc în nici o carte. Am învăţat că nu e întotdeauna aşa cum vreau eu. Am învăţat să-mi ajustez aşteptările. Mi-am făcut prieteni. Am întâlnit oameni al naibii de smecheri. Am iubit. Am tras cele mai tari beţii la cele mai aprige petreceri. Am simţit pe propria piele ce înseamnă să te ciocneşti de orgolii puternice. Am dispreţuit. Am avut perioade în care locul ăsta mi-a fost mai drag decât acasă.

Acum, după 6 ani, încă mă simt mândră că sunt aici. Şi aştept cu nerăbdare petrecerea de diseară!

România, te iubesc!

P.S.: E primul an în care văd atât de multe steaguri atârnate la geamuri, steguleţe montate pe maşini şi pe la tot felul de magazine. Şi mă bucur atât de tare că începe să nu ne mai fie ruşine că suntem români. Cumva, până acum câţiva ani simţeam că doar în România şi raportat la România, cuvântul „naţionalist” are o conotaţie negativă. Eu mi-am comandat o husă pentru iPhone cu steagul nostru. Şi o să o port cu mândrie!

Vă pupă Scârbetta!


Halucinantă creatură

Duminică seară am asistat la toate reinventările Loredanei, toate pe o scenă, toate într-un spectacol de aproape 3 ore în care am râs şi am plâns, am dansat şi am meditat. Ştiu, sunt bipolară 🙂

Dar mai sunt şi femeia care a văzut cel puţin o cântare live pe an de-a Loredanei. Asta în ultimii 6 ani. Şi, cu toată frecvenţa asta ridicată, reuşeşte să mă surprindă. Mi se pare ireal cum hoaşca asta cântă cu acelaşi patos pop, rock, populară, ţigănească şi muzică uşoară românească. Dansează de parcă ar fi posedată, dar nu ratează nici o notă.

Mi s-a parut amuzant că, în timp ce majoritatea hip-hoperilor de la noi fac featuring cu gagici, Loredana e aia pentru care hiphoperii fac feat.

Melodia pe care a cântat-o cu (acum) singurul fiu al lui Florin Călinescu, Petru, m-a lăsat iremediabil în lacrimi. Un tip timid, cu gesturi care îi trădează emoţiile, băiatul a cărui voce îţi dă, aşa cum zice Otravă, daună totală. Exact când îmi suflam mucii într-un Zewa, diva a reuşit să mă ridice din scaun cu „una mai săltăreaţă”.

De mult timp nu am văzut o sală care să aclame în halul în care au aclamat oamenii din seara asta cand l-au văzut pe Minculescu pe scenă. Momentul ăsta a fost destul de bitter sweet. E posibil să fi fost una dintre ultimele reprezentaţii ale pletosului care îţi face pielea de găină. S-au mai urcat ceva oameni cu ea pe scena, şi dezamăgirea cea mare a venit din partea lui Smiley, care a fost luat cu japca din public şi care spera, probabil să scape doar cu un dansat pe scenă. Din păcate, Loredana i-a pus microfonul la gură şi ce a urmat a fost asemănator cu şoferii care doar se fac că suflă în fiolă 🙂 . Cu toate astea, femeile din sală au fost extaziate şi au strigat din toţi plămânii toată preţuirea pe care i-o poartă tipului.

Primul bis a adus-o pe Lori înapoi cu o seamă de sărbe şi hore care au încins sala. A plecat lăsând orchestra să cânte periniţa şi s-a întors când nimeni nu se mai aştepta cu un „Bună seara, iubite!” curat.

Iată aceeaşi melodie, cântată în acelaşi loc, la distanţă de 18 ani:

PS: mulţumesc, D. pentru bilete! Eu şi fetele îţi suntem recunoscătoare 🙂