Tag Archives: iphone

Sunt româncă şi sunt mândră!

Astăzi o să vă spun o poveste. Acum 6 ani de zile, aveam douăzeci de ani şi două joburi mici: eram furnică într-o mare corporaţie. Şi mai lucram part-time la un cabinet de avocatură (oricât de AllyMcbealian sună, eram o simplă secretară). Şi mai eram, aşa cum îmi zicea şeful meu R. (un avocat al naibii de bun), „copil”. Eram tutică. Prostuţă. Mă bâlbaiam. Cuvintele îmi ieşeau greu din gură pentru că eram al naibii de timorată. Trebuia să cunosc omul cu care vorbesc ca să pot să mă exprim coerent.

Ei, cam în stadiul ăsta eram atunci când am fost invitată pentru prima dată la petrecerea de 1 Decembrie. Corporaţia hotărâse să cheme chiar şi furnicuţele la această manifestare a bucuriei. Şi iată aşa am păşit pentru prima oară…în Ţara Minunilor. Pentru că asta era pentru mine: locul în care îşi dorea oricine să lucreze, un fel de mecca profesionalismului.

Ţin minte cât timp mi-a luat să mă pregătesc înainte de petrecere. Ţin minte cât am stat să îmi găsesc ţinuta perfectă. A durat obscen de mult având în vedere că în dulap aveam doar 3 tricouri şi 2 perechi de blugi. Cumva mi-a ieşit ceva frumos…

Înţolită deci, am ajuns la petrecere. Am văzut oameni care se distrau de parcă ar fi venit sfârşitul lumii. Şi în 2006, nu îl anunţa nimeni, credeţi-mă. Nu păsa nimănui de nimic altceva decât de distracţie. Se rupeau mese şi bănci sub picioare care dansau drăceşte. Se mânca şi se bea româneşte. Era o distracţie câmpenească şi neaosă, dar urbană şi modernă în acelaşi timp.

Am făcut poze cu oamenii pe care până atunci îi admirasem doar de la depărtare. Acum nu mai înţeleg cum e treaba asta. La ce te ajută să ai poză cu X-ulescu. Aşa cum am încetat de ceva vreme să mai văd sensul autografelor. Totuşi, zilele trecute când am găsit întâmplător pozele m-a inundat memoria senzaţiei de atunci. Brrr…

Ei bine, au trecut 6 ani. Schimbările sunt fireşti. În curând se vor împlini 6 ani şi de când am urcat pe următoarea treaptă. Şase ani de când am renunţat la jobul de secretară ca să fiu sociolog cu normă întreagă în cadrul corporaţiei.

Am învăţat multe lucruri în ăştia 6 ani. Am crescut. Dansez. Vorbesc. Sunt din ce în ce mai rare situaţiile în care să nu îmi găsesc cuvintele. Am mult mai multe haine. Mă enervez mai uşor, dar îmi trece mai repede. Am învăţat lucruri despre care citisem doar în cărţi, dar şi multe lucruri care nu se găsesc în nici o carte. Am învăţat că nu e întotdeauna aşa cum vreau eu. Am învăţat să-mi ajustez aşteptările. Mi-am făcut prieteni. Am întâlnit oameni al naibii de smecheri. Am iubit. Am tras cele mai tari beţii la cele mai aprige petreceri. Am simţit pe propria piele ce înseamnă să te ciocneşti de orgolii puternice. Am dispreţuit. Am avut perioade în care locul ăsta mi-a fost mai drag decât acasă.

Acum, după 6 ani, încă mă simt mândră că sunt aici. Şi aştept cu nerăbdare petrecerea de diseară!

România, te iubesc!

P.S.: E primul an în care văd atât de multe steaguri atârnate la geamuri, steguleţe montate pe maşini şi pe la tot felul de magazine. Şi mă bucur atât de tare că începe să nu ne mai fie ruşine că suntem români. Cumva, până acum câţiva ani simţeam că doar în România şi raportat la România, cuvântul „naţionalist” are o conotaţie negativă. Eu mi-am comandat o husă pentru iPhone cu steagul nostru. Şi o să o port cu mândrie!

Vă pupă Scârbetta!

Reclame

Gafette

Tata avea o vorbă când eram mică şi când îi mai stricam câte vreo unealtă din trusa de scule: „dacă nu te pricepi, de ce pui mâna?”. Nah, ca să ma aflu în treabă.

Astăzi vom vorbi despre gafe. Şi nu despre orice fel de gafe, ci despre gafe făcute cu ajutorul tehnologiei. În ordinea întâmplării, aducem aminte de:

1. Yahoo messenger – you want to bitch about Vasilica cu prietena ta Georgica. Al naibii cursor şi deget care a dat click fix pe numele lu’ Vasilica, căreia apuci în felul ăsta să-i bitchuieşti în faţă. Sau, mă rog, în fereastră. Rezultatul: fie o întorci ca la Ploieşti, fie o eviţi pe Vasilica ceva timp de acum încolo.

2. Facebook. Era o vreme când cele două căsuţe, aia de search-uit oameni şi aia de what’s on your mind (căsuţa de updatare a statusului) erau foarte apropiate. Cumva, dacă voiai să-l cauţi pe vreun Gigel, era clar că he was on your mind. Dar chiar aşa, să îţi apară status cu Gigel Cercel, nu dă bine.

3. The iphone. Cu ăsta poţi să o dai în bară pe toate aplicaţiile posibile. Poţi să dai friend request foarte uşor. Mai ales de când Facebook-ul nu îţi mai cere confirmare. Şi uite aşa m-am pricopsit cu nişte oameni în listă. Pân’ m-am învăţat cu touch-ul, am tot dat o serie de like-uri la personaje care erau mai mult decât neplăcute pe Instagram. Şi, zilele trecute, am fost pe cale să broadcastez un mesaj complet de nebroadcastat pe WhatsApp.

Ţineţi tehnologia departe de mine! Nu sunt demnă de ea.

Vă pupă Scârbetta!

20121015-084937.jpg


Adevărata vacanţă din adevăratul an 2012

Exact acum o săptămână era ultima zi din cel de al doilea concediu de anul ăsta, şi aşa că o să vă scriu despre experienţa asta.

Vara asta, într-o singură lună, am vizitat mai multe ţări decât am vizitat în cei 26 de ani de până acum. Prima vacanţă a fost în balcani: Serbia, Croaţia, Muntenegru, Albania, Macedonia, Bulgaria (ultimele două doar pentru tranzit).

Ei bine, după acest concediu, omul pe care îl iubesc a venit pe nepusă masă, m-a luat pe sus şi mi-a oferit un concediu aşa cum trebuie să fie: locuri mişto cu omul mişto. Şi, şi cu încărcător de iphone în maşină :). Traseul stabilit: Budapesta, Praga, Amsterdam, Brugge, Dunkerque, Londra. Cu înţelegerea (facută din degetele mici de la mâini) să nu ne certăm, am pornit la drum.

Cum socoteala de acasă, nu se potriveşte cu aia din târg, au existat ceva fricţiuni, dar le voi îngropa, aşa cum am îngropat securea războiului în aeroportul din Londra, şi vă voi povesti numai highlighturile. Nu, nu mi-am descoperit latura umană şi creştină, ci, pur şi simplu, ungurul mă are cu ceva la mână 🙂

Aventura a început din Bucureşti şi prima oprire a fost în oraşul de suflet al Scârbettei, oraş care a devenit al dracului de comercial, deci, iată-ne la 11 noaptea rupând bookingul în două. TOATĂ Sighişoara e ocupată. La fel şi împrejurimile. Nu, nu era weekendul cu festivalul. Well, îmi iau cizmele de călărie asa cum le-am adus, adică nefolosite, şi plecăm mai departe. Ne-am oprit undeva între Gilău şi Cluj, unde ne-a răsărit un super-hotel în cale, in the middle of fuckin’ nowhere. Cu un mix de naughtiness şi religiozitate, reprezentate de duşul cu pereţi de sticlă aşezat în cameră, nu în baie şi, respectiv, Biblia de pe noptieră, Fusion e un hotel foarte mişto. În parcarea hotelului tronează un Lamborghini nu ştiu cum, care cică face cam un milion de euro. Maşina asta şi încă 2 din parcare au numarul CZR. Presupunem că pe sefu’ la tot hotelul îl cheama Cezar. Şi, după locul în care a parcat, înţelegem că nu a fost foarte norocos. Vorba ungurului, care după ce a dormit o noapte cu Biblia în dreptul capului a devenit foarte spiritual: Dumnezeu dă şi Dumnezeu ia.

Aflati mai multe din aventurile partenerilor Ştefazărieni în episoadele care urmează. Next Ungaria şi o firmitură de Slovacia.

PS: iată-l pe Cezar, posesorul unui Lamborghini şi al unui handicap


Dalboka. Episodul 2

Înarmată cu buletin, slipi şi o seamă de chiloţi, m-am pregătit să-mi fie îndeplinită dorinţa de mers la midiiăraie. De data asta cu finalizare. Ora stabilită pentru decolare: 6 pm. Pm-ul s-a transformat în pms. Adică ceva enervant de naşpa.

6 ore, o serie de bucate tradiţionale, o rundă de shopping, un starbucks şi întoarcerea după un buletin (nu al meu) mai târziu am intrat pe autostradă. Căpitanul a condus ca un vultur nedormit de zeci de ore, dar plin de adrenalina căpătată în urma noilor lui achiziţii IKKS-iste.

Pentru că am făcut pana deşteptului, dupa primii 100 de km parcurşi cu o viteză halucinantă :), iată-ne reduşi la un bătrânesc 90 km/h. Cum aplicaţiile pentru iphone scot orice deştept cu pană din încurcătură, găsim o vulcanizare. Din păcate nu e şi deschisă pentru deştepţi.

2 ore, câteva râsete isterice, o serie de telefoane de tipul „bună seara! Sunteţi o vulcanizare? Noi suntem o pană” şi o seamă de ţigări mai târziu găsim şi vulcanizarea deschisă. Roata e distrusă aşa că nea Caisă de la non-stop ne pune rezerva. Începem să sunăm în Ct pentru cazare. Feelingul pe care l-am avut la fiecare telefon a fost acelaşi: că am sunat la ora exactă. Femeile răspundeau cu „e ora 2” sau „e ora 3”. No shit! La întrebarea „aveţi camere?” se răspunde cu „da” sau „nu”, tutelor. De aia avem turism atât de bun. Decât să vorbeşti cu o d-asta, mai bine îţi bagi un băţ în cur.

Ne-am cazat în cele din urmă la ora 4 după ce am bătut/tras de clopoţel din uşă în uşă. Mulţumim hotelului Ten din Constanţa că are oameni fără prejudecăţi şi king size-uri adevărate. A doua zi am încercat să găsim cauciuc în Ct. Tough luck când cauţi dă fiţe. Aşa că ne-am dus mai departe aşa rezervaţi cum eram. Găsim cazare la Vama Vece şi seara mâncăm celebrele midii la bulgarieni.

E duminică, ora 16.52 şi încă nu am văzut marea. Sau, mă rog, era o chestie neagră aseară când am ieşit cu intenţii dansante, dar nefinalizate. Dacă marea era neagră, ei bine, pete de culoare erau destule. Am văzut un mix de cocalari burtoşi cu mercedesuri din alea de prin 2000. Scanau gagicile. Trimiteau the vibes. Întorci capul şi vezi maşini al dracului de scumpe. Piste bete care de-abia se mai ţin pe picioare. Aurolaci care merg în zig zag. Baieţi cu tricouri cu anchior. Centuriste. Disperate care încearcă să agaţe baieţii cuminţi ai altor fete cu adevărat minunate :). Nu înteleg cum în acest peisaj dezolant, înca mai există şi vechii vamaioţi? O fi vreo mişcare de rezistenţă, deşi, să fim serioşi, locul nu se repară. Poate doar să se stingă „coolnessul” ideii de a merge în Vamă în vreo 5-6 ani, dar asta nu o să facă decât ca locul să intre în paragină. Ce e construit rămâne. S-a dus naibii sălbăticia.

Revenind la experienţele Scârbettei şi ale proximilor, s-a râs, s-a plâns, s-a râs cu lacrimi, s-a folosit violenţă fizică şi psihică, s-a îngheţat de frig noaptea afară, s-au pus boturi, s-au făcut răsboturi şi s-a râs şi mai mult.

Iar drumul aglomerat de întoarcere mi-a adus aminte de ce urăsc weekendurile la mare.

Vă pupă Scârbetta!