Din ciclul “într-o zi o să-ţi uiţi şi capul acasă”, astăzi am plecat de acasă fără obiectul muncii. După ce am bătut 80% din drumul (deloc scurt) spre serviciu, m-am dat jos din caleaşcă să schimb nişte bani mari în nişte bani mici. Mă urc înapoi în caleaşcă, “clang!” uşa, “clang!” în capul meu: mi-am uitat laptopul acasă! Şoc şi aproape groază! Ce îmi rămâne de făcut? Birjarului îi sclipesc ochii. Simte o cursă care ar putea să bată în 60 de RON. Dar cum n-am băut gaz, caut alte variante. Gata! Știu! O să proptesc o foaie A4 pe cutia mea de zahăr bogat de pe birou şi o să bat cu unghiile în birou ca o stenodactilografă. Eventual bag şi un “ding!” la sfârşit de rând.
Dar cum socoteala din caleașcă nu se potriveşte cu aia de la birou, m-am montat la un calculator fără stăpân şi m-am rugat să se termine ziua mai repede pentru că îmi era al naibii de incomod pe alt scaun decât al meu şi pe o tastatură în care mi se scufundau degetele nepermis de mult.
M-am regăsit cu el acum. Stătea abandonat şi bosumflat pe hol. Zice că dacă scriu un pic la el ne împacăm. Aştept de la voi să-mi spuneţi care credeţi că e morala întâmplării.
Scârbette 