Tag Archives: Sibiu

Le shity train

Pe cât de frumoasă ne-a fost şederea la Sibiu, pe atât de neplăcut a fost drumul de întoarcere. Ştiam de când am luat biletele din Bucureşti că la întoarcere nu vom avea locuri decât până la Ucea. Ce e Ucea? O localitate undeva la 45 de minute de Sibiu. Asta ne lăsa fix 5 ore de stat în picioare, fără loc până la Bucureşti.

Dacă am fi ştiut de la început cum arată InterShityRegio astea, probabil că am fi găsit altă soluţie de întors. Sunt nişte trenuri nici ca Săgeata Albastră (cu scaune pe o parte şi pe alta, dar cu un culoar generos între ele), nici ca trenurile clasice cu cuşetă şi cu hol cât de cât încăpător. Imaginaţi-vă că pe culoarul dintre scaunele marelui InterRegio un tip de 100 de kile ar rămâne blocat. Până şi mie, la cele 44 de kg pe care le am, totul mi se părea strâmt. Aşa că ne-am gândit automat unde dracului o să stăm cu bagajele. Mă rog, gândul nu a durat prea mult că altfel nu ne-am mai fi burdişit cu tot felul de cumpărături din Piaţa Mare.

Şi deci ajungem în gară, vine trenul şi pa-ram! Panică! E plin ca naiba. Trenul are doar 4 vagoane. Oamenilor de la CFR nu le-a trecut prin cap să mai suplimenteze cu cel puţin un vagon. Trenul ăsta vine de la Timişoara, trece prin Sibiu şi  Braşov în ziua de 2 ianuarie. Dacă nu te gândeşti din prima că o să fie aglomerat, măcar atunci când epuizezi biletele cu loc să-ţi dea prin cap. Facem greşeala să ne urcăm în alt vagon decât în ăla în care aveam locurile în ideea „că ajungem prin tren până acolo”. Ne frecăm ca sardelele unii de alţii. B. ţine bagajele şi înaintează cu greu. De-abia ne mişcăm noi, prinţesele Persiei, şi n-avem decât 3 punguţe în mână.

Când ajungem în vagonul-bar ne dăm seama că nu avem cum să mai înaintăm. Aşa că renunţăm să ajungem la locurile noastre temporare şi ne întoarcem în primul vagon în care ne-am urcat. De data asta pe peron. Facem 30 de secunde faţă de cele 8 minute făcute în tranzitul prin vagoane. Urcăm deci într-un vagon care are un hol generos în comparaţie cu restul trenului. Mă prind după câteva minute că e un spaţiu amenajat cu suporturi pentru plăci şi schiuri. Noroc că nu a venit nimeni să şi le pună aici. Aşa că ne-am întins noi bagajele. Stăm pe ele. E curent şi frig. Mă uit în jur şi pare că suntem evreii ăia duşi la exterminare.

Mă mut pe un hol din ăla strâmt să mă mai dezgheţ un pic. Sunt chiar două cuşete de clasa I lângă noi. În asta din dreptul meu e o băşinoasă căsătorită cu un american dizgraţios căruia i-a turnat doi plozi. Au două locuri libere. Pe unul l-au ocupat cu un troller uriaş, şi pe celălalt îl ţin liber. Dar nu vor să se amestece cu plebea. La un moment dat, vine un tip şi îi întreabă dacă poate să-şi pună bagajul în spaţiul ăla de sus din cuşeta lor (şi care era liber, pentru că trollerul lor avea statut de călător). Femeia se strâmbă la cererea tânărului şi îi cere acordul soţului infect. Ho, bogaţilor! Că nu vă sare smalţul dacă vă amestecaţi cu bagajele pulimii. El aprobă scârbit. Cu greu îmi ţin înjurăturile în gât. Îmi aduc aminte brusc că îi întalnisem şi în gară când urcam scările spre peron. Mie mi-a dat el cu trollerul peste picioare şi, evident, nu şi-a cerut scuze. Iar ea ţipa disperată să o ajute cineva cu căruciorul copilului. S-a aplecat A. să o ajute. Ţin minte că i-am şi plâns de milă, în ciuda atitudinii patronising. Ne gândeam că e o biată femeie, singură cu un copil. Dacă ştiam că e cu umflatul nepoliticos o lăsam acolo. Să se întoarcă el să o ia.

Mă întorc în holul meu. Mai bine îngheţ decât să vomit.

O oră şi 3 pumni de migdale sărate 🙂 mai târziu, începe să miroasă a ars în tren. În primă fază încercăm cu toţii să keep it cool, doar că mirosul e din ce în ce mai puternic. A fost de ajuns să deschidă unul gura că iată-ne pe toţi panicaţi. Trece un tip şi ţipă: „doar în vagonul ăsta miroase!!!”. O altă tipă ţipă: „ar trebui să tragem un semnal de alarmă!”. Aici intervin eu: „Pot să îl trag eu, vă rog? Nu am mai tras niciodată un semnal de alarmă”. Ideea se stinge repede pentru că trenul se opreşte singur. Ajunsesem în gară la Comarnic. Ne uităm după godfather pe peron şi nu e nicăieri. În cele din urmă apare. Îl anunţăm de miros. Aprinde o lanternucă, se uită la roata din dreptul lui şi concluzioneaza scurt: „nu e nimic aici”. Între timp, grupul de fumători anonimi descoperă că fumul iese de pe partea stangă (adică nu aia dinspre peron). Strigăm la el şi îi spunem unde să se uite… Stăm pe loc 20 de minute. B. ne mai dă o mostră de umor: „acum înţeleg de ce schimbă locomotiva la Braşov: că e de unica folosinţă”.

Frigul şi toată înghesuiala asta mă fac irascibilă. Mă cert cu A. Mi s-a descărcat telefonul, aşa că mă duc sa-l încarc. La bogaţii din prima cuşetă nu m-aş duce nici dacă ar fi ultima priză din Univers. Aşa că intru în cea de a doua. Văd înăuntru un cuplu de aproximativ 50 de ani, o bătrânică grăsuţă. Deschid uşa să întreb de priză şi oamenii mă poftesc înăuntru. Mă invită să stau jos liniştită. E primul scaun pe care mă aşez în ultimele 8 ore. Oamenii vorbesc de găuri negre, nu ştiu ce fizician tânăr în scaun cu rotile, Pascal, Newton, şi trec şi prin Biserică cu nu ştiu ce sfinţi. Nu sunt în filmul ăsta acum. Tocmai ce am spurcat Căile Ferate Române cu toate înjurăturile pe care le-am învăţat eu în 26 de ani. Bătrânica se dă jos la prima staţie. Încep o discuţie banală cu cei doi căsătoriţi. Ea e preţioasă. El îşi alege cu grijă cuvintele. Am petrecut cam 20 de minute cu ei şi am ieşit bulversată. Cum poţi să convieţuieşti cu un om atâta timp şi să vă purtaţi de parcă n-aţi fi râgâit (cel puţin) niciodată unul lângă celălalt. Oare la ei o fi ca în bancul ăla: doamnă, îmi daţi voie să vă mut.

Deci m-am întors din nou în holul meu friguros.

După toată aventura asta, mucii nu au întârziat să apară, aşa că, Bioparox, we meet again.

14


Le reveillon

În 26 de ani am avut parte numai de revelioane nasoale. Nu mă apuc să vă povestesc despre ele că au fost atât de naşpa că nici nu merită să le mai menţionez.

Anul ăsta m-am hotărât să merg la Sibiu. Am văzut un reportaj pe un canal de travel şi mi s-a făcut poftă să ajung din nou acolo. Aşa că dau sfoară în tară şi aşa am format Trio Galaxy (sau The three stooges – depinde de moment). Şi cum m-am plimbat vara asta până n-am mai avut nici aer şi mai ales nici zile de concediu, am putut să plec de-abia pe 31 decembrie, după ce am dat o tură pe la birou. Şi, pentru că am intrat curioasă să văd cine a mai venit la birou în ultima zi din an, am dat cu capul în tocul uşii de au bubuit amândouă. Femeia de serviciu care era în spatele meu mă întreabă disperată: „Ce ai vrut să faci?!?”. Mă durea prea tare ca să-mi mai ardă de glume, că tare i-aş fi aruncat un „am vrut să mă omor şi m-am aruncat în uşă”. De fapt, doar am spart ghinionul din 2012. În plus, cu cucuiul meu din frunte, părea că militez pentru drepturile unicornilor de a merge cu trenul.

Ajungem în gară şi fac o poză artsy cu tăbliţa de pe tren (Bucureşti-Sibiu) şi o urc pe Instagram. Aşa aflu ca şi un prieten din liceu e în Sibiu.

După 6 ore de drum, iată-ne ajunşi la destinaţie. E 31 decembrie, ora 21:04. Pentru mine, taximetriştii reprezintă un indicator important în evaluarea unui oraş. Ăsta-i barometrul pentru măsurarea omeniei locale. Omul pe care l-am luat de la gară ne-a vorbit cu atâta drag. Şi la fel şi toţi ceilalţi care au urmat după el. În două zile la Sibiu, am avut tot atâtea curse plăcute câte am avut într-un an în Bucureşti.

Am ajuns deci bucuroşi la Villa Santa Maria (o afacere de familie pe care v-o recomand cu drag). N-aveam nici un plan mai departe de „mergem în piaţă la 12 să vedem artificiile şi cel mai frumos târg de Crăciun din ţară”. La 23:30, eram spălaţi, parfumaţi şi îmbrăcaţi cu hainele bune (de stat la frig) şi gata să plecăm spre Piaţă. Surpriză! Nu găsim nici un taxi la telefon. După nişte salturi de gazelă, prindem providenţial un taxi din şoseaua principală. Surpriză din nou! Dăm tot de un om cumsecade şi incredibil, dar cursa face cât scrie pe aparat. Îmi aduc aminte revelionul de acum doi ani, în care taxiul luat din Centrul Vechi spre casă a costat 150 de ron.

Am ajuns deci la timp în Piaţa Mare şi l-am auzit pe Klaus (Iohannis, nu Santa) cum numară invers. Poate că doar mi s-a părut, dar parcă oamenii nu l-au întâmpinat cu prea mare bucurie. Probabil că a pierdut ceva popularitate de la povestea cu venitul la Bucureşti. A fost doar feelingul meu, nu m-am interesat prin jur să văd care e treaba. Oricum, gândul mi-a trecut rapid şi am rămas cu ochii căscaţi la artificii ca un copil în faţa magazinului de jucarii. Având în vedere istoria mea de revelioane nereuşite, eram mulţumită şi doar cu faptul că am băut cel mai bun Prosecco (sau Prosexo, asa cum l-am rebotezat) adus de A. tocmai din Viena, în cel mai frumos oraş din România. Dar lucrurile nu s-au oprit aici 🙂

Câteva minute mai târziu, ne îndreptăm spre hostelul colegului de liceu, pentru că B. vrea să take a leak şi habar nu avem unde să mergem în altă parte mai aproape. Intrăm din greşeală pe altă uşă şi nimerim într-un spaţiu în curs de amenajare care o să se transforme în aproximativ 10 zile în cel mai tare pub din Sibiu. Ne dăm seama că am greşit intrarea şi dăm să ieşim, dar oamenii ne poftesc să rămânem înăuntru. Au venit să desfacă şampania în Pub, dar se pregătesc să se ducă să petreacă în casa unuia dintre ei, acolo unde ne invită şi pe noi. Unul dintre băieţi e cu maşina şi face ture dus-întors ca să ne transporte pe toţi şi să nu fie nevoie să luăm taxiul. Mergem deci spre casa lui Alex. Pe drum, Mihai vorbeşte la telefon cu familia lui şi îi anunţă pe rând că „e cu nişte prieteni de la Bucureşti”. Ajungem la destinaţie. Am venit cu mâna în fund, dar cu toate astea, toată lumea e drăguţă cu noi şi sunt preocupaţi să ne simţim bine. Am dansat şi ne-am distrat de parcă ne ştiam dintotdeauna. După ce trăieşti o viaţă în jungla din Bucureşti, atâta omenie te copleşeşte. Îmi răsună în cap numai versul ăsta, deşi nu l-am ascultat de multă vreme: Nu-i pământ ca şi Ardealul, nu e om ca ardeleanul. 

Alex, proprietarul casei, e aviator şi pilotează avioane ultrauşoare. Şi în afară de asta, eu un om straşnic. Are vocea lui Chilian şi îi place Michael Jackson. Fetele sunt tare frumoase. Alexandra te cucereşte cu zâmbetul ei. Marius e ca argintul viu. Diana are nişte ochi atât de frumoşi! Mihai are un optimism contagios. Şi-a luat viaţa în mâini de mic şi ştie că fruntea trebuie să stea întotdeauna în sus. Îi place dubstepul. Îşi iubeşte familia mai presus de orice şi ne-a invitat să mergem la vară la ferma părinţilor lui. Claudiu are numa’ poveşti amuzante. Alex-fotograful are un umor ardelenesc bestial. Cu toată strădania lui, n-am reuşit să zic „niiii amuuuu” aşe cum trebă.

A doua zi, ne întâlnim din nou cu noii nostri prieteni sibieni. Ne propunem să facem turul cluburilor din oraş, dar socoteala din târg iese că ne oprim în primul club în care am şi intrat: Oldies, care e decorat atât de fain şi muzica e atât de bună, că nu îţi vine să crezi că eşti într-un local din RO. Vă recomand să treceţi pe aici dacă sunteţi prin zonă. Şi nu ezitaţi să beţi un shot cu chilli. Atenţie însă! să aveţi un butoi cu apă lângă voi şi musai să faceţi pipi înainte 🙂

Am petrecut şi aici de parcă era din nou noaptea de revelion. La un moment dat, se distinge un tip din mulţime. E al naibii de stylish şi cool. Unul dintre băieţi îmi zice: „uite, ăsta e singurul gay din Sibiu”. Mă întreb inevitabil cu cine face treaba aia atunci. Aflu şi că e cel mai bun hairstylist din oraş. Intrăm în vorbă şi îmi spune că e o diferenţă între „a fi cel mai bun” şi „a fi cel mai cunoscut” şi că el e „doar cel mai cunoscut”. Primesc ca un bobârnac peste nas lecţia asta de modestie.

V-aş mai povesti până mâine, dar şi aşa mi-e teamă că mulţi dintre voi s-au oprit înainte de jumătatea postării ăsteia. Concluzia mea e asta: nici că puteam să aleg un loc mai bun pentru revelion. Urmează o postare scârbettească despre drumul de întoarcere spre Bucureşti.

Vă pup de nu vă vedeţi!

536251_4728450042776_168258361_n