Tag Archives: Belgia

Meet The Flemish (sau cum mi-am petrecut primul concediu din 2013)

Îmi spunea cineva la un moment dat că cel mai bine e să-ţi spargi concediul în 4 şi să-ţi iei câte o săptămână o dată la 3 luni. Ei bine, pe prima de anul ăsta mi-am petrecut-o pe tărâm flamand.

The Weather. Belgia e friguroasă. Mai ales pentru o piftie ca mine. Mie îmi trebuie peste 25 de grade ca să încep să mă simt bine. Sub temperatura asta funcţionez cu greu. Aşa că ploaia şi rafalele de vânt cu care m-a îmbrăţişat Belgia când am coborât din avion m-au dezarmat rapid. Şi în Bucureşti, iarna, stau maxim 5 minute pe zi afară. Maxim. Aici, pe lângă frig, vântul te rupe în două. Îmi vine în minte doar replica lui Penelope Cruz din Volverul lui Almodovar în care dă vina pentru tulburarea psihică a unuia dintre personaje pe „ese maldito viento” care bătea foarte puternic în zona în care stătea personajul respectiv. Sper să nu înnebunesc :). Totuşi, cred că cea mai bună descriere pentru vremea din Belgia e „expect the unexpected”. Un singur lucru e constant: frigul. În rest, se trece de la ploaie, la ninsoare şi la cer senin în interval de câteva minute. Într-una dintre zile a fost un soi de tornadă care a smuls acoperişuri la doar 15 km de noi. Ca să nu o mai lungesc mult cu vremea, vă spun atât: m-am căcat pe mine de frig săptămâna asta.

The Buildings. Cu tot frigul ei, Belgia e fermecătoare. Peste tot vezi clădiri mişto. Nu mă pot hotărî când fac pozele. Când cred că am văzut una frumoasă, hop!, apare una şi mai şi. Catedralele şi turnurile sunt spectaculoase. Iar casele…Ei bine, casele par din poveste. Nu ştiu dacă belgienii se fălesc cu casele lor sau nu, dar cei mai mulţi dintre ei ar trebui să se fălească tare.

The People. Belgia, deşi e o tărişoară-tampon, rezultată din unirea a trei teritorii cu poporul aferent (olandezi, francezi şi nemţi) se împarte, din punctul meu de vedere în Bruxelles şi restul ţării. Asta pentru că Brusselul, ca orice capitală europeană, e cosmopolit, e agitat, e plin de oameni pestriţi, coloraţi şi grăbiţi. Restul Belgiei se scaldă în linişte. Lucrurile se întâmplă în alt ritm. Străzile nu sunt animate. Oraşele nu au sunete, nu au zumzet. Pare pustiu peste tot. Dincolo de faptul că străzile sunt de cele mai multe ori golaşe, nu simţi că e viaţă nici în case. Nu mi-am văzut sau auzit vecinii toată săptămâna. Am trecut pe lângă sute de case care păreau părăsite. Oamenii vin de la serviciu şi intră liniştiţi în casă. Au tabieturi şi nu sunt dependenţi de smartfoane sau gadgeturi. Printul încă funcţionează bine aici. Oamenii îşi primesc ziarele la care sunt abonaţi în fiecare zi. Aşa cum primesc şi scrisori şi felicitări. Da, şi la ei e tot 2013. Trăiam cu proasta impresie că toată lumea foloseşte doar mailuri şi e-card-uri.

The Sweets. După toate informaţiile pe care le ştiu acum despre diabet, mă închin cu două mâini când văd câte dulciuri sunt în ţara asta. Unde întorci capul, e ciocolată. Şi marţipan. Dragul de marţipan. Cu această ocazie, ţin să îmi reafirm dorinţa de a fi învelită în marţipan când o să mor. Revenind, cu toate bombele astea diabetice, bătrânii lor rezistă. Şi rezistă bine. Azilurile arată ca hotelurile de 5 stele şi, din când în când, mai vezi câte o gaşcă de zbârcite din astea de 80 de ani, sorbindu-şi liniştite berea.

The Money. Belgia e printre ţările europene foarte scumpe. Iată încă un motiv să-mi placă România, unde o porţie de bruschete de exemplu, costă cam 3-4 euro, nu 13 euro. E scump şi să te îmbeţi aici. În ţara berii, cu banii cu care în Romania te pui în cap, nici nu apuci să te ameţeşti.

The Smoking. Trebuie să vă mai spun şi de fumat. E ciudat să intri într-un restaurant şi să-ţi miroasă a mâncare, nu a fum. Iar eu m-am simţit exact ca în dvd-ul făcut după metoda de renunţat la fumat a lui Allen Carr (pe care am fost obligată să îl vizionez) în care cetăţenii dependenţi se duc afară prin vânt şi ploaie ca să îşi satisfacă nevoia. Dar, din câte am văzut, asta nu i-a determinat pe belgieni să renunţe. Poza e făcută în faţa unui teatru.

20130210-235432.jpg

În ultima zi am avut  fluturaşi în stomac la gândul că mă întorc. It’s good to be back! Vă pupă Scârbetta!

Anunțuri

Brugge

Plecaţi din Amsterdam, lucizi ca apa, fuguţa, fuguţa ne propunem să ne oprim în Antwerp. Văd indicatoarele de pe autostradă, văd unde trebuia să ieşim ca să ajungem în oraşul ăla draguţ, văd şi că ungurul nu se duce pe acolo. Şi, mă gândesc că a luat el o decizie unilaterală de şofer ce este. Că ştie el vreo intrare mai smecheră, unde ne aşteaptă ăia cu covor roşu şi pâine şi sare, respectiv ciocolată belgiană.

Peste câţiva kilometri, cineva se trezeşte şi zice „cred că am trecut de Antwerp”. No shit! Cum noi nu suntem doi oameni care se întorc din drum, am mers mai departe. Aşa că soarta a făcut să ajungem în următorul oraş interesant din Belgia, în Brugge.

Mergem ce mergem şi la un moment dat, dăm peste un drum care arată aşa (ungurul mă însărcinase să fac poze). Arăta aproape ca the middle of nowhere, adică mă rog, erau vreo câteva case risipite din loc în loc. Aşadar intrăm în pasajul ăsta.

Mergem cam 100 de metri şi văd că conducătorul la maşină face dreapta spre o parcare din pasaj. Ţip disperată: „ungure, asta e o parcare”. El zice ca aşa îi zice iGo, că suntem în centru. În centrul cui?!? Ei bine, după ce luăm liftul din parcare, ieşim fix în buricu’ Brujului. Lume, soare, veselie şi la câţiva zeci de metri, oameni stânşi la o paradă. Sceptici ca doi oameni cărora nu li se întâmplă lucruri bune, ne gândim, el: că parada asta e din oră în oră, eu: că e în fiecare duminică. Ne apropiem şi vedem. E ditamai parada, cu 78 de trupe care defilează.

Ne aşezăm şi mâncăm la o fiţă de restaurant şi chelnerul de acolo ne explică într-o engleză bună, dar cu un accent care ne face să strângem din ochi de încordare, că e o paradă care se întâmplă o dată la 5 ani. We were two lucky bastards. La fel şi prinţesa Margaret of York, care enervată că e mai sărăcuţă decât mulţi dintre supuşii ei, îl găseşte pe acest pulărău, Charles the Bold, care avea cash gros şi se mărită cu el din dragoste. Ok, dar şi ca să le poată face supuşilor ei nie-nie-nie-nie-nie-nie. Această comuniune se sărbătoreşte o dată la 5 ani aici. De ce la 5 ani? Habar nu am. Poate ca să o poată face de amploarea asta. Ca doamna Margareta, de unde o fi ea acum, să se poată uita la ei şi să zică: ce vă mai place opulenţa!

Deşi am mai fi rămas în poezia asta de oraş, e plin. Găsim un hostel. E scump de te doare mintea. Şi asta ca să împarţi camera cu vreo 4 oameni şi baia cu încă câteva zeci, că e genul ăla de baie, nu în fundul curţii, dar totuşi la capătul holului. Pentru că nu suntem genul care să plătească pentru BTS-uri, ne hotărâm să plecăm mai departe.

Bruj, eşti Sighişoara mea de peste graniţe. And I think I might love you.

Deci trecem în Franţa. Ne oprim la Dunkerque. Oraşelul-port din care trebuie să luăm ferry-ul spre Anglia. Căutăm hoteluri şi toate ne put. Unele la propriu. La cele care arată mişto nu găsim camere. Altele par părăsite. Mai găsim unul chiar în centru. Ne gândim că aici e de noi. Cerem să ne arate camera. Femeia merge pe încredere şi ne dă cheia fără să ne însoţească. Urcăm şi găsim o cameră mică şi puturoasă. Strâmbăm din nas şi facem cale întoarsă. Totuşi în lift ne gândim că poate avem noi o problemă de refuzăm aşa şi scormonim după o explicaţie drăguţă de zis la recepţie şi nu „la voi pute”. Ungurul zice sec: „îi zicem c’est ne pas toi, c’est moi”. Râdem ca istericii. Privind retrospectiv, ce bine ar fi fost dacă am fi făcut pipi înainte să părăsim camera puturoasă. Când ajungem la recepţie, nici unul dintre noi nu mai era în stare să scoată un cuvinţel de teama ropotului de râs care ar fi putut să urmeze.

Undeva în miezul nopţii găsim un Ibis părăsit. Nu au pe nimeni la recepţie. Bagi cardul într-un aparat şi plăteşti. Iei un cod şi cu ăla deschizi uşile. Suntem morţi de foame şi fără posibilităţi de rezolvat problema în zonă. Noroc că avem Evian. Dar aici e ca şi când ai bea Izvorul Minunilor, deci nici snoaba nu e satisfăcută. Coborâm la parter să căutăm ceva de mâncare. Mă simt ca Will Smith în I am legend. Găsim un vandomat, dar ne dăm seama că nu mai avem cash. Avem sute de coroane ceheşti…dar pe cine ajută în Franţa. Fumăm o ţigară. Ne scotocim prin toate buzunarele şi găsim cu mult noroc 1,30 de euro cât să avem de un ceva de ronţăit. Ungurul îl invocă din nou pe Dumnezeu. Cred în continuare că are legătură cu Biblia aia de la Cluj. Împărţim punguţa de crănţănele. La prânz eram regi. Mărire şi decădere. Cred ca Margareta ar fi râs şi cu curu’ de noi.

După mai puţin de 4 ore de la masa asta copioasă, ne trezim şi plecăm spre ferryboat. London, here we come!