Le reveillon

În 26 de ani am avut parte numai de revelioane nasoale. Nu mă apuc să vă povestesc despre ele că au fost atât de naşpa că nici nu merită să le mai menţionez.

Anul ăsta m-am hotărât să merg la Sibiu. Am văzut un reportaj pe un canal de travel şi mi s-a făcut poftă să ajung din nou acolo. Aşa că dau sfoară în tară şi aşa am format Trio Galaxy (sau The three stooges – depinde de moment). Şi cum m-am plimbat vara asta până n-am mai avut nici aer şi mai ales nici zile de concediu, am putut să plec de-abia pe 31 decembrie, după ce am dat o tură pe la birou. Şi, pentru că am intrat curioasă să văd cine a mai venit la birou în ultima zi din an, am dat cu capul în tocul uşii de au bubuit amândouă. Femeia de serviciu care era în spatele meu mă întreabă disperată: „Ce ai vrut să faci?!?”. Mă durea prea tare ca să-mi mai ardă de glume, că tare i-aş fi aruncat un „am vrut să mă omor şi m-am aruncat în uşă”. De fapt, doar am spart ghinionul din 2012. În plus, cu cucuiul meu din frunte, părea că militez pentru drepturile unicornilor de a merge cu trenul.

Ajungem în gară şi fac o poză artsy cu tăbliţa de pe tren (Bucureşti-Sibiu) şi o urc pe Instagram. Aşa aflu ca şi un prieten din liceu e în Sibiu.

După 6 ore de drum, iată-ne ajunşi la destinaţie. E 31 decembrie, ora 21:04. Pentru mine, taximetriştii reprezintă un indicator important în evaluarea unui oraş. Ăsta-i barometrul pentru măsurarea omeniei locale. Omul pe care l-am luat de la gară ne-a vorbit cu atâta drag. Şi la fel şi toţi ceilalţi care au urmat după el. În două zile la Sibiu, am avut tot atâtea curse plăcute câte am avut într-un an în Bucureşti.

Am ajuns deci bucuroşi la Villa Santa Maria (o afacere de familie pe care v-o recomand cu drag). N-aveam nici un plan mai departe de „mergem în piaţă la 12 să vedem artificiile şi cel mai frumos târg de Crăciun din ţară”. La 23:30, eram spălaţi, parfumaţi şi îmbrăcaţi cu hainele bune (de stat la frig) şi gata să plecăm spre Piaţă. Surpriză! Nu găsim nici un taxi la telefon. După nişte salturi de gazelă, prindem providenţial un taxi din şoseaua principală. Surpriză din nou! Dăm tot de un om cumsecade şi incredibil, dar cursa face cât scrie pe aparat. Îmi aduc aminte revelionul de acum doi ani, în care taxiul luat din Centrul Vechi spre casă a costat 150 de ron.

Am ajuns deci la timp în Piaţa Mare şi l-am auzit pe Klaus (Iohannis, nu Santa) cum numară invers. Poate că doar mi s-a părut, dar parcă oamenii nu l-au întâmpinat cu prea mare bucurie. Probabil că a pierdut ceva popularitate de la povestea cu venitul la Bucureşti. A fost doar feelingul meu, nu m-am interesat prin jur să văd care e treaba. Oricum, gândul mi-a trecut rapid şi am rămas cu ochii căscaţi la artificii ca un copil în faţa magazinului de jucarii. Având în vedere istoria mea de revelioane nereuşite, eram mulţumită şi doar cu faptul că am băut cel mai bun Prosecco (sau Prosexo, asa cum l-am rebotezat) adus de A. tocmai din Viena, în cel mai frumos oraş din România. Dar lucrurile nu s-au oprit aici 🙂

Câteva minute mai târziu, ne îndreptăm spre hostelul colegului de liceu, pentru că B. vrea să take a leak şi habar nu avem unde să mergem în altă parte mai aproape. Intrăm din greşeală pe altă uşă şi nimerim într-un spaţiu în curs de amenajare care o să se transforme în aproximativ 10 zile în cel mai tare pub din Sibiu. Ne dăm seama că am greşit intrarea şi dăm să ieşim, dar oamenii ne poftesc să rămânem înăuntru. Au venit să desfacă şampania în Pub, dar se pregătesc să se ducă să petreacă în casa unuia dintre ei, acolo unde ne invită şi pe noi. Unul dintre băieţi e cu maşina şi face ture dus-întors ca să ne transporte pe toţi şi să nu fie nevoie să luăm taxiul. Mergem deci spre casa lui Alex. Pe drum, Mihai vorbeşte la telefon cu familia lui şi îi anunţă pe rând că „e cu nişte prieteni de la Bucureşti”. Ajungem la destinaţie. Am venit cu mâna în fund, dar cu toate astea, toată lumea e drăguţă cu noi şi sunt preocupaţi să ne simţim bine. Am dansat şi ne-am distrat de parcă ne ştiam dintotdeauna. După ce trăieşti o viaţă în jungla din Bucureşti, atâta omenie te copleşeşte. Îmi răsună în cap numai versul ăsta, deşi nu l-am ascultat de multă vreme: Nu-i pământ ca şi Ardealul, nu e om ca ardeleanul. 

Alex, proprietarul casei, e aviator şi pilotează avioane ultrauşoare. Şi în afară de asta, eu un om straşnic. Are vocea lui Chilian şi îi place Michael Jackson. Fetele sunt tare frumoase. Alexandra te cucereşte cu zâmbetul ei. Marius e ca argintul viu. Diana are nişte ochi atât de frumoşi! Mihai are un optimism contagios. Şi-a luat viaţa în mâini de mic şi ştie că fruntea trebuie să stea întotdeauna în sus. Îi place dubstepul. Îşi iubeşte familia mai presus de orice şi ne-a invitat să mergem la vară la ferma părinţilor lui. Claudiu are numa’ poveşti amuzante. Alex-fotograful are un umor ardelenesc bestial. Cu toată strădania lui, n-am reuşit să zic „niiii amuuuu” aşe cum trebă.

A doua zi, ne întâlnim din nou cu noii nostri prieteni sibieni. Ne propunem să facem turul cluburilor din oraş, dar socoteala din târg iese că ne oprim în primul club în care am şi intrat: Oldies, care e decorat atât de fain şi muzica e atât de bună, că nu îţi vine să crezi că eşti într-un local din RO. Vă recomand să treceţi pe aici dacă sunteţi prin zonă. Şi nu ezitaţi să beţi un shot cu chilli. Atenţie însă! să aveţi un butoi cu apă lângă voi şi musai să faceţi pipi înainte 🙂

Am petrecut şi aici de parcă era din nou noaptea de revelion. La un moment dat, se distinge un tip din mulţime. E al naibii de stylish şi cool. Unul dintre băieţi îmi zice: „uite, ăsta e singurul gay din Sibiu”. Mă întreb inevitabil cu cine face treaba aia atunci. Aflu şi că e cel mai bun hairstylist din oraş. Intrăm în vorbă şi îmi spune că e o diferenţă între „a fi cel mai bun” şi „a fi cel mai cunoscut” şi că el e „doar cel mai cunoscut”. Primesc ca un bobârnac peste nas lecţia asta de modestie.

V-aş mai povesti până mâine, dar şi aşa mi-e teamă că mulţi dintre voi s-au oprit înainte de jumătatea postării ăsteia. Concluzia mea e asta: nici că puteam să aleg un loc mai bun pentru revelion. Urmează o postare scârbettească despre drumul de întoarcere spre Bucureşti.

Vă pup de nu vă vedeţi!

536251_4728450042776_168258361_n


O brumă de înţelepciune

Aseară, în timp ce îmi pregăteam infuzia cu ulei de eucalipt, am tuşit textul ăsta. Iată lucrurile în care nu mai cred eu:

Miza foreverului
Ne pierdem timp preţios planificând totul de parcă am trăi o veşnicie. Ne calculăm paşii. Ne cântărim cuvintele. Ne amăgim că trăim sănătos consumând bio-bullshits. Incercăm să clădim relaţii care să ţină „până când moartea ne va despărţi”. De ce să nu ne propunem să avem relaţii de tipul „până când moartea iubirii dintre noi ne va despărţi”? E ciudat, nu? Mai ales după ce vezi atâtea siropăreli americane în care până şi fuckbuddişii îşi dau seama că se iubesc până la cer şi înapoi. Găsiţi echilibrul între carpe diem şi planificare.

Girlfriendanismul
De ce să îţi împarţi toate gândurile cu o altă persoană? Si mai ales cu o persoană de acelaşi sex? Si mai ales dacă sunteţi fete? Ajungeţi fie să vă amplificaţi problemele, atunci când le aveţi, şi să le transformaţi în adevărate drame, fie să vă povestiţi banalităţi de tipul „tocmai am fost la budă” sau „am tuşit” atunci când nu aveţi probleme. Deşi totuşi aveţi. Cea mai mare dintre ele fiind tocmai faptul că întreţineţi o relaţie din asta de liceu. Deci, în afara situaţiei în care eşti gay sau lesbi, apropierea asta sufocantă de o persoană de acelaşi sex nu îţi va face decât rău. Te va depersonaliza şi îşi va lua focusul de la lucruri mult mai importante. Asta nu e un discurs pro-pribegie. Alegeţi-vă oameni frumoşi în jur, oameni de încredere, oameni pe care vă puteţi baza atunci când aveţi nevoie şi fiţi oameni pe care se pot baza şi ei atunci când au nevoie. Dar nu oameni cu care să vă împărtăşiţi orice băşină şi nu oameni care să vă servească şi cărora să le serviţi drept cârjă prin viaţă.

De mâinele
Chestiile nu trebuie amânate. Vrei să faci ceva, faci de azi. Nu poţi? Stai aşa că nu mă refer la chestii radicale de tipul „mâine îmi dau demisia şi mă mut în Galapagos”, deşi sunt şi oameni capabili de chestia asta. Dar, ca să fim rezonabili, mă refer la lucruri mai moderate. De la chestii de genul: o să mă las de fumat de maine până la declaraţii pe care le ţii în tine pentru că nu e momentul azi, dar poate că mâine o să fie. Dar dacă mâine e 21 decembrie, s-ar putea să ai ghinion 🙂

Totul o să fie binele
Cine zice asta? Şi pe baza a ce? Taxi avea un vers care suna al dracului de frumos „cine-mi va mai spune va fi bine când e foarte greu”, dar în afară de sunatul ăsta frumos, e cam enervant. Dacă replica asta nu vine şi cu o garanţie scrisă, eu nu vreau să o mai aud. Prefer să aud un „habar n-am cum o să fie, tu să fii pregătită pentru orice”.

Intotdeauna ceilalţi sunt de vină pentru ce mi se întâmplă mie rău
E cel mai uşor lucru pe care îl poţi face: să arunci gunoiul în curtea vecină. Am râgâit? Sigur, e din cauza chelnerului ăluia care a adus micii la masă. Şi nah, a trebuit să-i mănânc eu din cauza lui. Şi uite, acum râgâi. Nu-i uşor să înveţi să îţi asumi lucrurile pe care le faci. Desigur, o poţi face superficial căzând în extrema cealaltă: „da, ai dreptate, eu sunt proasta”, dar autoflagelarea de tipul ăsta nu mi-a plăcut niciodată.

Jocurile
Despre asta nu spun decât atât: dacă nu sunt în pat sau Olimpice sau, şi mai bine, Olimpice în pat, sunt inutile. Nu le jucaţi. Nu vor face decât să vă consume timpul şi energia. Şi, zău că beneficiile sunt mai mici decât costurile.

Vă pupă Scârbetta! Să fiţi bine!

20121205-095423.jpg


Sunt româncă şi sunt mândră!

Astăzi o să vă spun o poveste. Acum 6 ani de zile, aveam douăzeci de ani şi două joburi mici: eram furnică într-o mare corporaţie. Şi mai lucram part-time la un cabinet de avocatură (oricât de AllyMcbealian sună, eram o simplă secretară). Şi mai eram, aşa cum îmi zicea şeful meu R. (un avocat al naibii de bun), „copil”. Eram tutică. Prostuţă. Mă bâlbaiam. Cuvintele îmi ieşeau greu din gură pentru că eram al naibii de timorată. Trebuia să cunosc omul cu care vorbesc ca să pot să mă exprim coerent.

Ei, cam în stadiul ăsta eram atunci când am fost invitată pentru prima dată la petrecerea de 1 Decembrie. Corporaţia hotărâse să cheme chiar şi furnicuţele la această manifestare a bucuriei. Şi iată aşa am păşit pentru prima oară…în Ţara Minunilor. Pentru că asta era pentru mine: locul în care îşi dorea oricine să lucreze, un fel de mecca profesionalismului.

Ţin minte cât timp mi-a luat să mă pregătesc înainte de petrecere. Ţin minte cât am stat să îmi găsesc ţinuta perfectă. A durat obscen de mult având în vedere că în dulap aveam doar 3 tricouri şi 2 perechi de blugi. Cumva mi-a ieşit ceva frumos…

Înţolită deci, am ajuns la petrecere. Am văzut oameni care se distrau de parcă ar fi venit sfârşitul lumii. Şi în 2006, nu îl anunţa nimeni, credeţi-mă. Nu păsa nimănui de nimic altceva decât de distracţie. Se rupeau mese şi bănci sub picioare care dansau drăceşte. Se mânca şi se bea româneşte. Era o distracţie câmpenească şi neaosă, dar urbană şi modernă în acelaşi timp.

Am făcut poze cu oamenii pe care până atunci îi admirasem doar de la depărtare. Acum nu mai înţeleg cum e treaba asta. La ce te ajută să ai poză cu X-ulescu. Aşa cum am încetat de ceva vreme să mai văd sensul autografelor. Totuşi, zilele trecute când am găsit întâmplător pozele m-a inundat memoria senzaţiei de atunci. Brrr…

Ei bine, au trecut 6 ani. Schimbările sunt fireşti. În curând se vor împlini 6 ani şi de când am urcat pe următoarea treaptă. Şase ani de când am renunţat la jobul de secretară ca să fiu sociolog cu normă întreagă în cadrul corporaţiei.

Am învăţat multe lucruri în ăştia 6 ani. Am crescut. Dansez. Vorbesc. Sunt din ce în ce mai rare situaţiile în care să nu îmi găsesc cuvintele. Am mult mai multe haine. Mă enervez mai uşor, dar îmi trece mai repede. Am învăţat lucruri despre care citisem doar în cărţi, dar şi multe lucruri care nu se găsesc în nici o carte. Am învăţat că nu e întotdeauna aşa cum vreau eu. Am învăţat să-mi ajustez aşteptările. Mi-am făcut prieteni. Am întâlnit oameni al naibii de smecheri. Am iubit. Am tras cele mai tari beţii la cele mai aprige petreceri. Am simţit pe propria piele ce înseamnă să te ciocneşti de orgolii puternice. Am dispreţuit. Am avut perioade în care locul ăsta mi-a fost mai drag decât acasă.

Acum, după 6 ani, încă mă simt mândră că sunt aici. Şi aştept cu nerăbdare petrecerea de diseară!

România, te iubesc!

P.S.: E primul an în care văd atât de multe steaguri atârnate la geamuri, steguleţe montate pe maşini şi pe la tot felul de magazine. Şi mă bucur atât de tare că începe să nu ne mai fie ruşine că suntem români. Cumva, până acum câţiva ani simţeam că doar în România şi raportat la România, cuvântul „naţionalist” are o conotaţie negativă. Eu mi-am comandat o husă pentru iPhone cu steagul nostru. Şi o să o port cu mândrie!

Vă pupă Scârbetta!


Halucinantă creatură

Duminică seară am asistat la toate reinventările Loredanei, toate pe o scenă, toate într-un spectacol de aproape 3 ore în care am râs şi am plâns, am dansat şi am meditat. Ştiu, sunt bipolară 🙂

Dar mai sunt şi femeia care a văzut cel puţin o cântare live pe an de-a Loredanei. Asta în ultimii 6 ani. Şi, cu toată frecvenţa asta ridicată, reuşeşte să mă surprindă. Mi se pare ireal cum hoaşca asta cântă cu acelaşi patos pop, rock, populară, ţigănească şi muzică uşoară românească. Dansează de parcă ar fi posedată, dar nu ratează nici o notă.

Mi s-a parut amuzant că, în timp ce majoritatea hip-hoperilor de la noi fac featuring cu gagici, Loredana e aia pentru care hiphoperii fac feat.

Melodia pe care a cântat-o cu (acum) singurul fiu al lui Florin Călinescu, Petru, m-a lăsat iremediabil în lacrimi. Un tip timid, cu gesturi care îi trădează emoţiile, băiatul a cărui voce îţi dă, aşa cum zice Otravă, daună totală. Exact când îmi suflam mucii într-un Zewa, diva a reuşit să mă ridice din scaun cu „una mai săltăreaţă”.

De mult timp nu am văzut o sală care să aclame în halul în care au aclamat oamenii din seara asta cand l-au văzut pe Minculescu pe scenă. Momentul ăsta a fost destul de bitter sweet. E posibil să fi fost una dintre ultimele reprezentaţii ale pletosului care îţi face pielea de găină. S-au mai urcat ceva oameni cu ea pe scena, şi dezamăgirea cea mare a venit din partea lui Smiley, care a fost luat cu japca din public şi care spera, probabil să scape doar cu un dansat pe scenă. Din păcate, Loredana i-a pus microfonul la gură şi ce a urmat a fost asemănator cu şoferii care doar se fac că suflă în fiolă 🙂 . Cu toate astea, femeile din sală au fost extaziate şi au strigat din toţi plămânii toată preţuirea pe care i-o poartă tipului.

Primul bis a adus-o pe Lori înapoi cu o seamă de sărbe şi hore care au încins sala. A plecat lăsând orchestra să cânte periniţa şi s-a întors când nimeni nu se mai aştepta cu un „Bună seara, iubite!” curat.

Iată aceeaşi melodie, cântată în acelaşi loc, la distanţă de 18 ani:

PS: mulţumesc, D. pentru bilete! Eu şi fetele îţi suntem recunoscătoare 🙂


Bleah friday sau vinerea neagră

Azi e ziua la reduceri. Anul trecut îşi rupeau oamenii picioarele prin magazine ca să cumpere electrocasnică şi it&c-ă la reducere. Imaginile semanau izbitor cu alea din hipermarketul care vindea tigăi la un preţ de nimic. Doar că acolo actorii erau alţii. Bătrânei cu pensii absurd de mici duceau o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru tigaia cea de toate zilele. Nu pot să-mi şterg de pe retină secvenţa în care un cocalar infect smulge cu putere o tigaie din mâna unui bătrânel. De parcă nu era suficientă umilinţă.

Cu un public uşor diferit, adică oameni care reuşesc să mai mănânce şi altceva decât tocăniţa de cartofi, Black Friday-ul de anul trecut s-a desfăşurat în aceleaşi condiţii de junglă. Cine are sânge în oaie, se îmbrânceşte, fură de sub nasul celuilalt, calcă în picioare.

Aşa că toate magazinele mari s-au gândit să îşi pună la muncă site-urile anul ăsta. În felul ăsta, toţi doritorii de nevoi recent apărute să îşi cumpere obiectul „mult dorit” din faţa monitorului. Le salut iniţiativa! Pare să fie în favoarea demnităţii. Sper să reuşească să facă faţă numărului ridicat de utilizatori care le vor călări www-urile, ca să nu ne întoarcem în offline la calcat în picioare.

Aşa că spor la cumpărături, români!


Ieri a fost boicotată stalkărimea

Ieri s-a stricat whatsappul. Mai precis una dintre funcţiile drăciei. Nu mai arătau corect ora ultimei logări. Eroarea mi-a fost semnalată încă de dimineaţă de către O., care mi-a scris şi se panicase că nu răspund şi că apăream logată ultima oară cu o seară înainte.

Ne-au dereglat la cap toate device-urile şi toate aplicaţiile. Nu mai poţi să ignori un mesaj cum trebuie. Nu mai poţi să zici un cinstit „am văzut mesajul târziu” că toolurile astea de stalkuială te dau de gol.

Facebookul are felia lui mare de vină în toată treaba asta. Prima mişcare a fost atunci când au introdus „seen at…” prin care îi arată celuilalt când i-ai citit mesajul. Dar băieţii nu s-au oprit aici şi îţi arată şi când a fost celalalt activ ultima oară. E practic „idle-ul” lor. Şi da, şi Yahoo messenger îl are, dar acolo îl poţi dezactiva. La Facebook nu ai cum. Explicaţia lor a fost următoarea: să ştii când să aştepţi răspuns de la celalalt. My ass! Exact asta face funcţia asta: îţi „ajustează aşteptările”. Să fim serioşi! În realitate, stau toţi geekşii ăia cu coşuri pe faţă de la Facebook şi se gândesc cum să facă să le stalkuiască mai bine pe nişte femei care nu s-ar uita niciodată la ei. Aşa că şi-au făcut instrumentele astea stalker-friendly. Şi îi mai ajută şi pe alţii ca ei în demersurile lor securiste.

Desigur, mulţi ar putea să spună că dacă nu îmi convine, să nu mai folosesc toate astea. Vreau să le folosesc, îmi sunt utile, doar că aş vrea să le folosesc în nişte limite decente de privacy.

Ma întreb ce urmează. O să apară pe Facebook „Gigel took a shit at 8:50 A.M”. And it was great!…aş putea adăuga.

20121120-204143.jpg


Am fumat prima narghilea la Nargila

Ştiu, am 26 de ani. După anumite standarde sunt hoaşcă bătrână şi trecută deja. Cum de nu am fumat narghilea până acum? Well, nu mi-a venit. Dar, pentru că am fost invitată de draga de Ioana, o piariţă desăvârşită, la locul la narghilele şi bucate bune, am zis să încerc. Poate că ar fi trebuit să iau o piatră în gură, dar cum nu aveam decât cărbuni prin jur, nu mi s-a mai părut o opţiune bună. Am ajuns acolo îngheţată. Chiar dacă locul e pe Bd. Unirii, lângă restaurantul Horoscop, caleaşcarul are probleme de orientare şi mă lasă greşit. Aia e. Merg un pic pe jos. Sunt doar 2 grade afară şi cu tocurile astea în picioare aş putea să urc pe munte. În sensul că pot să mă înfig cu ele în pamânt.

Ajung. Locul arată foarte mişto. E un restaurant oriental decorat cum trebuie. Poţi să stai fie la masă, fie pe divan (exact cum am văzut eu în Suleyman). Deci poţi să o arzi fie european, fie oriental şi să nu te judece nimeni. Atenţie însă, fetelor! Dacă vreţi să vă aşezaţi pe divan, uşor cu fustele scurte ca e pericol de fluturat chiloţii la vedere. Divanele sunt joase!
Să revin, despre mâncare vă spun atât: singurul motiv pentru care m-am oprit la un moment dat, a fost că mi-a zburat pe la ureche cuvântul bacla…. Şi ce bine că m-am oprit, pentru că altfel, nu mai puteam să bag baclava în mine ca sparta.

Şi pentru că la un restaurant oriental nici o masă nu e fără entertainment, oamenii au o buricistă şi un tip care cântă orice de la Usher la Bosquito trecând prin Barry White şi Tracy Chapman. La început pare ciudat, că te aştepţi să auzi doar ritmuri orientale, dar tipul e atât de dezgheţat şi fericit cu ce face, că n-ai cum să nu te bucuri şi tu lângă el. Mai mult decât atât, fac un tur scurt cu privirea în jur şi văd câte un big grin pe feţele tururor gagicilor din jur.

Hai, vă pupă Scârbetta! Vă pun şi nişte poze să vă fac în ciudă!


Lista lu’ Bicoa’

Nu, nu salvam evrei de la exterminare. SEO a făcut o listă cu piese pentru voi, cititorii mei.

De cele mai multe ori, cred că muzica pe care o ascultă el e ciudăţică, dar, la dracu!, nu de puţine ori m-am trezit prinsă de o melodie pe care am ascultat-o în buclă săptămâni întregi. Aşa că împărtăşesc cu voi bucuria. Vă dau selecţia lui de piese şi, dacă vă plac, vă mai fac o surpriză la final.

Şi, în final:

Vaccinurile

Şi dacă v-a plăcut, mai poftiţi de ascultaţi de aici:

pagina lu’ SEO


S-a strigat „bingo!”

Buuuun! Am tras linie şi am strigat „bingo” pentru că am terminat serialul nostru vulgărel. Vine o vreme când îţi dai seama că traficul nu e totul în viaţa asta de bloggeriţă, aşa că o să revin cât de curând cu articole la fel de scârbetteşti, dar fără conţinut explicit.

Ce avem de învăţat din serialul ăsta? Că atunci când vine vorba de dileme intime, e mai indicat să le afli răspunsul in the pure old fashioned way. Vorbeşte cu prietena/prietenul tău despre tot ce vreţi să faceti, dacă tot le faceţi împreună, zic!

Găsiţi-vă un confident pentru celelalte probleme. E trist dacă nu aveţi lângă voi măcar un prieten în faţa căruia să puteţi să fiţi deschişi. Căruia să puteţi să-i spuneţi „Băi, mă cac albastru. De la ce crezi că e?”

Altfel, riscaţi să daţi pe internet de nişte răspunsuri chiar mai nefolositoare decât ale mele :). Başca, să vă şi râdă internetul.

Profit de ocazie să vă anunţ şi că în urma unor sesizari primite de la SEO, mi-am făcut şi contact. Il găsiţi în secţiunea „despre mine”. Ca aşa îmi place mie să complic lucrurile.

A! Şi pentru că nu v-am mai scris de ceva vreme, trebuie să vă spun şi că m-am uitat la televizor. Am văzut că au mai apărut nişte nugheţi de la unii „Edenia”. Cică sunt nugheţi netunaţi. Cum vine asta? Se duc la pui înainte să îi taie şi le pun mâna pe piept să vadă dacă e natural sau pus.

Hai, vă pupă Scârbetta!


Laba se întoarce

V. mi-a luat comentariul de pe Facebook în serios şi s-a apucat să ne împărtăşească din experienţa lui. Avem deci articolul despre labă şi din perspectiva masculină. Mult mai muncit şi documentat temeinic :). Nu e pentru cei care au stomacul sensibil, dar e al naibii de amuzant! Enjoy it!

Deşi blogosfera e plină de „cunoscători ai fenomenului” (nu vreau să dau exemple că nu merită reclamă), „laba” provine de la animale. Mai exact de la cei care îl întreabă pe doctor Google dacă „masturbarea poate avea efecte negative” sau de la cei care spun că „se masturbează excesiv”. Nu râdeţi! E reală povestea, spusă de un domn doctor urolog. Dar ce înseamnă să te masturbezi excesiv? Adică după ce ai făcut o labă, două sau trei mai faci încă una doar ca să-ţi demonstrezi că poţi? O faci în scârba? Sau o faci la nervi? O faci de plăcere sau o faci ca să-ţi întreci limita? Mai rămâne să se menţioneze în Cartea Recordurilor şi numărul maxim atins de repetări labagice ca în rest avem de toate. Propun probă olimpică frecarea penisului. Deci masturbarea vine odată cu primul animal.

Totuşi nu văd niciun efect negativ al labei. Totuşi dacă este făcută în mod eronat sau cu diverse înlocuitoare de tip electromecanic s-ar putea să intervină şi diverse tumefieri, zdrobiri sau rupturi.

Totodată laba este cam acelaşi lucru cu a face sex, doar că atunci când faci sex mai socializezi un pic. Cred cu tărie că de când au descoperit sexul, foarte mulţi bărbaţi au înlocuit laba, dar s-au întors la ea odată cu prima decepţie sau ori de câte ori au fost înşelaţi. Dragostea este ca şi pokerul, dacă n-ai un partener bun atunci trebuie neaparat să ai o mână bună. Deci e un cerc vicios. Important este să nu fii întrerupt nici când faci dragoste, nici când joci poker, dar mai ales atunci când faci laba.

Laba nu a plecat de la internet, televizor şi nici de la reviste porno/erotice. Laba nu a plecat nici măcar de la gândul că vecina iese pe balcon în chiloţi ca să atârne rufele la uscat. Laba nu a plecat nici măcar de la Onan (personajul biblic care a generat verişorii lexicali „onanie, onanism, onanişti” etc). Onan, săracul, nu voia să o lase gravidă pe cumnată-sa şi se slobozea pe jos. Deci nici vorbă să fi fost vreun labagiu. Deducem că laba e antică.

Laba dezvoltă necunoscute şi controverse: „Dă la labă” versus „şi-o ia la labă”. Cum e corect? Că doar nu poţi să dai şi să iei ceva în acelaşi timp. Sau poţi… Doar dacă îţi foloseşti ambele mâini în acelaşi timp. Dar şi falusul măreţ trebuie să fie suficient de măsurabil pentru a-i putea executa o frecare ambidextră.

Laba are nevoie de imaginaţie. FALS. Nu înseamnă că de câte ori freci p*la ai evadat din realitate şi ai ajuns într-o lume minunată în care altcineva ţi-o freacă. NU! Tot tu îţi lustruieşti aria genitală.

Problema mea e alta: CA LABA E ÎNCURAJATĂ.
În anul 2009, guvernul britanic s-a alăturat guvernului olandez şi altor guverne europene în a încuraja adolescenţii să se masturbeze cel putin o dată pe zi. Orgasmul a fost definit într-un pliant medical, drept un drept al adolescenţilor. Ca explicaţie primim faptul că se doreşte reducerea gravidităţii adolescentelor, a bolilor cu transmitere sexuală şi totodată promovarea unor obiceiuri sănătoase. Parlamentarii, guvernele şi Consiliul European sunt deci formate din labagii, dar asta nu e o noutate. Deci să fim cu toţii labagii căci dreptul ne-a fost definit încă din adolescenţă!

Pentru final am păstrat ceva fin. Bărbaţii se împart în două mari categorii: cei care şi-au făcut laba măcar o dată/odată în viaţa lor şi cei care nu recunosc. Eu… n-am făcut-o niciodata. :))