London (sau „mind the gap”)

E de departe cel mai pestriţ oraş pe care l-am văzut până acum. Ţin minte că acum 2 ani când am văzut pentru prima oară Clujul, am rămas impresionată de mixul de rase de acolo. Ei bine, Londra e un Cluj de 1000 de ori mai mare, umplut cu toate naţiile pe care ţi le poţi închipui: albi, negri, oblici, hinduşi ghiduşi, cu toţii sunt acolo. Oamenii umblă relaxaţi şi fără griji, zâmbesc fără motiv, te întreabă mereu dacă eşti bine şi sunt, în general, bine-intentionaţi. Pentru că e ditamai oraşul, fiecare zonă are centrul ei. Centrul cartierului practic, în care sunt cârciumi, magazine, cafenele şi chiar biblioteci – unde îţi poţi printa biletul de avion🙂 chiar şi după ce bibliotecarul vede că ai deja adresa lui de mail în telefonul tău (care nu e al tău, e al ungurului care are net şi a descărcat biletul, şi care şi-a printat şi el acum două săptămâni biletul, după aceeaşi schemă). Deci peste „how come you have my address already?” se trece cu „I don’t know, it’s an Iphone, I think it has something like suggest the address” şi cu un zâmbet din cele mai bune. Genul acela de zâmbete pe care le opresc pentru situaţii cu adevărat jenante. The librarian se pişă pe el şi mă ajută fără să mai pună întrebări.

Prietena mea care stă de 4 ani în Londra, merge şi acum cu gps-ul în mână. Chestia asta mă linişteşte. Înseamnă că nu sunt eu singura nebună căreia i se pare un oraş imposibil de învăţat. E o plăcintă. Sau un sat uriaş, după cum îi spune ungurul. Deci practic, te-ai mutat la ţară. Pai în Bucureşti, din Ghencea până în Pantelimon, pot să merg cu ochii închişi şi să nimeresc orice adresă. Dar oamenii din Londra sunt mega-tehnologizaţi. Ei nu merg cu ochii închişi. Merg cu ochii în telefon. Smartfoanele sunt în tara lor acolo. În ziua în care am plecat, am văzut un bărbat pe stradă cu hainele murdare şi cu pământ sub unghii. Aştepta autobuzul butonând un iphone.

Pentru că sunt atâtea rase în Londra, bucătăria britanică a însemnat pentru mine un english breakfast cu oo, bacon şi…fasole. Altfel, de la chinezării, la libanezării, la indiene, japoneze şi italieneşti, în Londra poţi să mănânci orice.

Băiatul de la magazinul de suveniruri, care mie îmi parea un afro-american curat, mă întreabă de unde sunt şi după aia joacă ghicitelea cu mine. Foarte sigură pe cunoştinţele mele, ezitam între „eşti din afro” sau „eşti din america”. Glumesc, desigur. Încerc eu ţări şi continente. Nimic. Îmi zice „my name is Jay” şi zic clar, nici nu încape îndoială, eşti din America ca Jay Sean sau Jay Z sau chiar Jay Leno🙂. Băiatul e din India. Mă screm să îi zic că ştiu şi eu cum e cu castele în India, dar cine mai ştie cum se zice asta în engleză. Bâjbâi ceva stupid, îmi iau cadourile şi o tai. Această multiculturalitate te îmbogăţeşte, dar poate să fie şi foarte obositoare. Sau poate că eram eu la căpatul puterilor după 13 zile cu ungurul născut în România şi recent mutat la Londra.

Urăsc despărţirile. Şi mai ales pe alea sterpe. Suntem în aeroport şi ne spunem lucruri. „Să scrii frumos despre vacanţa asta, că tu scrii frumos. Să nu pui lucrurile urâte, pe alea şi aşa nu o să ni le mai aducem aminte”. Îmi pare rău dacă am mai scăpat câteva. Sunt totuşi Scârbetta, nu Siropetta. Fiecare îi spune celuilalt să nu mai repete greşeli din trecut şi să îşi dea voie să fie fericit. Să mute cineva de pe Hallmark.

Plec. E pentru prima oară când zbor singură. Nu mi se pare o problemă până când începe una dintre stewardese să prezinte protocolul de urgenţă. La dracu! De ce nu au ecrane? Cu alea e mult mai impersonal şi nici nu îţi creează senzaţia că se poate întâmpla ceva de fapt. Sunt doar desene animate. Pe când cu fătuca asta care flutură maşti de oxigen şi veste de salvare reale, panica începe să fie şi ea reală. Pe scaunul de lângă e o femeie care tremură ca o piftie. Are un băieţel de vreo 10 ani care încearcă să o încurajeze. Nici nu ţin minte de când nu mi-a mai fost aşa frică. Decolăm bine. Zbor fără incidente. Aterizare (cum altfel decât) în aplauze. Chestia asta se propagă peste generaţii. O văd pe tanti cum îşi încurajează puştiul să aplaude. Iei! Dacă reuşesc să scap şi de violatorii şi criminalii din Otopeni (am citit fix cu două zile înainte de întoarcere treaba cu japoneza) ştiu că o să fie bine. Scap doar cu o scanare de la doi pulărai dintr-un bmw roşu şi vechi. Cu sigurantă vor să mă ajute cu bagajul. Evit eye-contactul şi merg mai departe.

În taxi aud melodia aia stupizica „hey I just met you and this is crazy…” când am plecat din ţară nu se dădea la radio. In Londra era în heavy rotation. Câte lucruri se schimbă în 2 săptămâni.

Plătesc o sumă ridicol de mică pentru aproape 30 de km. In Londra, cu banii ăştia aş fi putut să merg cam 2,5 km. And I say Romania is my country.

The end!


5 responses to “London (sau „mind the gap”)

Baga şi tu!

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: