Despre pomenile de la români

Sâmbătă dimineaţa mă vrăjeşte mama printr-o manevră securisto-comunistă să mă duc la biserică cu coliva la slujbă. Pentru atei şi neduşi la biserică, a fost sâmbăta morţilor, adică genul ăla de sămbătă care apare de câteva ori pe an şi în care se fac pomeni. Aşa că am luat coşul cu ştergar (mama o arde corespunzător la fazele astea) sub braţ şi m-am dus.

Prima pălitură: ţiganii aşteptau în block start în faţa bisericii. A doua palitură: biserica şi curtea erau pline de oameni cu colive. Cum Scârbetta a învăţat de la nişte oameni ceva mai deştepţi decât ea că tre’ să dai din coate, mi-am croit drum printre ei şi nu m-am mai oprit până nu am ajuns în primul rând. Locuri bune. Vip. Dai un ban, dar stai în faţă. Chiar dai ban. Că ca să-ţi citească popa bâlbâit pomelnicul, tre’ să dai cu banu’. Şi aşa, dau ăla, mă aşez în rândul meu, le scanez înapoi pe babele care mi-au făcut deja profilul. Lucrăm la intimidare. Aşa că după privirea de „are you talkin’ to me” mă aşez calmă. Îmi place că oamenii nu sunt deloc judgemental la biserică.

Şi deci cum şed eu aşa şi ascult nişte nume citite cu o dicţie pe care o poate depăsi cu uşurinţă şi un cimpanzeu mai acătării, vine pomelnicul capcană: preotul îşi reaşază ochelarii, îşi drege vocea, mai focalizează o dată, trage aer în piept şi începe: „ionel, guriţă, bibiloi…” şi încă vreo 3 porecle din astea smechere. Mi-am muşcat eu obrajii pe dinăuntru, aşa cum am fost învăţată că trebuie să faci când vrei să ţii un râs în tine, şi am continuat să ascult cu aceeaşi pioşenie.

La un moment dat, o băbuţă cu spate trapezoidal de culturistă şi mâinile crăcănate pe lângă corp, începe să se fâţâie prin jur. După un timp, îi sună telefonul cu un beat nebun de club. Mă uit şocată cum apasă butonul şi duce telefonul la ureche „alo…”. Şi eu care m-am abţinut din a face live text, deşi ştiam că era mai bun, şi aş fi ţinut minte şi poreclele alea tari.

Trecem la seria a doua de pomelnice cu un al doilea preot. Când se postează ăsta în dreptul altarului, rumoare. Oamenii sunt nemulţumiţi că mai sunt morţi. Preotul ridică teancul de foi în sus şi zice sec: durează un sfert de oră. Nah, aia e. Circ şi …colivă. La ieşire i-am văzut pe ţiganii care îşi burduşiseră fiecare câte 2-3 sacoşe de rafie cu recoltele căpătate. Win-win situation🙂


6 responses to “Despre pomenile de la români

Baga şi tu!

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: