Cum am plâns la Happy Feet

Azi am prins un ultim petic de zăpadă, aşa că mi-am luat nepoata de o mână, sania în cârcă şi am pornit la activităţi outdoor. După 10 minute, descendenta şi-a dat seama că dus întors pe o distanţă de 15 metri nu-i combinaţie şi a propus următoarea chestie: să mergem la Plaza să căutăm dinozaurii şi să primim diplome de paleontologi la sfârşitul aventurii. Cum să refuzi şansa să capeţi o diplomă de paleontolog? Aşa că am plecat într-un suflet.

Ajunse în locul făgăduinţei, am aflat că dinozaurii plecaseră de luni bune (din Plaza) şi de câteva ere din Univers. Aşa că locul făgăduinţei s-a transformat brusc în locul pierzaniei. Am luat aşadar copchilul de o aripă şi am purces la măcelărit cardul. Am început cu o tură (nesimţit de lungă) în raiul chiloţilor, unde Ioana şi-a luat foarte în serios rolul de consiler şi uite aşa m-am pricopsit şi cu un sutien cu reni. Simţindu-mă cumva vinovată că am ţinut-o pe frageda creatură atâta amar de vreme printre desuuri, am hotărât să îmi onorez o promisiune care stă în pending de ceva vreme şi să o duc la Happy Feet.

Am avut un noroc chior şi am ajuns în faţă la cinematograf cu 5 minute înainte să înceapă filmul. Am luat bilete şi de aici până în sală, nepo s-a gudurat ca un câine care îşi revede stăpânul după multă vreme. Şi-a luat ochelarii foarte ţanţoşă şi s-a aşezat ca o păpuşă pe scaun. Lângă ea, un golănaş de vreo 7-8 ani, încearcă să iniţieze o discuţie: “Ştii că e 3D filmul?”. Mimoza nu pică la replici din astea. I-o taie scurt: “Ştiu. De ce crezi că am ochelari?” Începe filmul. E pe bază de “binili învingi”, de puterea individului şi puterea mulţimii, e despre cum tre’ să descoperi la ce esti bun chiar dacă nu coincide cu aşteptările celorlalţi, e despre cum ne detestăm noi condiţia şi căutăm să o depăşim fără să ştim exact ce înseamnă depăşitul ăsta. Exact când îmi mijea o lacrimă pe sub ochelari, o aud pe copilă în stânga: “eu ştiu de ce se vede aşa dublu, că e film 3D”. Whaaaat? Îi iau ochelarii şi mi-i pun eu. Vedeam exact cum spunea copchilul după 50 de minute de vizionare defectuoasă: dublu, adică la fel cum vedeam fără ochelari. Mă încrunt şi ea îmi zice calm: “stai liniştită, nu mi-e deloc rău”. Biata de ea. Îi dau ochelarii mei şi fug până afară. Îi zic deşteptului de la intrare că nu sunt buni şi zice foarte relaxat că îi pare chiar rău. Aş mai fi rămas să mă cert cu el acolo, dar pierdeam momente importante din film. M-am bucurat să descopăr vocea lui Bartoş (da, am fost la dublat, că mimoza n-a învăţat încă să citească) la unul dintre creveţii ăia doi. Am mai reperat o Loredana şi un Brenciu pe două cântece şi un Valentin Teodosiu ca elefant de mare.

După câteva minute, răbdarea Ioanei începuse să se termine. A rezistat totuşi până la final şi s-a bucurat enorm de nişte baloane de săpun puse pe generic. Cred că ăla a fost momentul în care a aflat cu adevărat ce înseamnă 3D. Asta şi pentru că a fost cel mai reuşit din punct de vedere al efectelor.

Înainte să ieşim, mă roagă să-i fac o poză cu ochelarii. După ce am văzut cum vrea să pozeze m-am blocat preţ de câteva clipe şi am trăit dilema blondei din banc: oare o fi a mea? Vă dau să o vedeţi şi voi


4 responses to “Cum am plâns la Happy Feet

Baga şi tu!

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: